Pe Sofia Vico­veanca, omul din viaţa de zi cu zi, nu o poţi descifra altfel decât privind-o în timp ce se pregăteşte să intre pe scenă.

Pe Sofia Vico­veanca, omul din viaţa de zi cu zi, nu o poţi descifra altfel decât privind-o în timp ce se pregăteşte să intre pe scenă.

Tânjeşte, ca noi toţi, spre co­moditatea firească a că­minului,spre liniştea locuinţei, spre zecile de ghivece cu flori, cărora zilnic le vorbeşte. Îi place să as­culte fâlfâitul aripilor de porumbei, pe care-i hrăneşte de la geamul blocului unde locuieşte. Sofia de zi cu zi nu e aceeaşi cu cea de pe scenă. Acasă, proptită în în­tu­neric, în spatele perdelei, vor­beşte cu ploaia, cu Bucovina ei natală, invocând prin poe­ziile sale nemurirea artistului. De fiecare dată când e cu fiul său, care filmează la câte un spectacol, şi cade cortina, Sofia aleargă acasă. Fiul său nu trebuie să întârzie de la întâlnirea cu so­ţia, care-l aşteaptă.

LUMINILE. De câte ori am sunat-o, mi-a răspuns. A vorbit cu mine chiar şi atunci când era ocupată sau oameni importanţi îi stăteau prin preajmă ori atunci când avea ceva deosebit de făcut. În difuzorul telefonului, glasul ei, grav, e uşor de re­cu­­nos­cut, chiar şi atunci când capătă vagi sau uşoare in­fle­xiuni digitale. Mai mereu am găsit-o pe drum spre o loca­litate unde avea de susţinut un spectacol. Am întâlnit-o la Iaşi, înainte de un spectacol. “Caut, la fiecare om, lu­mi­na ochilor, ea vine din iz­vorul inimii sale. Îi simt pe oa­menii care gândesc doar observându-le licăririle sufletului”, ne-a destăinuit Sofia Vicoveanca. Atentă la fiecare detaliu legat de viaţa ei, Sofia Vi­coveanca s-a emoţionat amin­tindu-şi de Toporăuţii natali, de severul său tată şi apriga sa mamă, de Vicovul surghiunului, de momentele când asculta muzică la clacă sau de debutul său pe scenele locale. Nu i-a fost uşor niciodată, cu greu a ajuns u