De îndata ce facem câtiva pasi mai departe si luam o binemeritata distanta, (re)vedem cu o dureroasa claritate, nu ca din Cosmos, frumoasa planeta albastra, ci norul toxic al relatiilor sociale care ne sufoca fiecaruia viata de zi cu zi în România. Într-o complicitate aparent ingenua, traim de-a lungul întregii vieti, la toate nivelele sociale, relatii interumane gradual viciate si vicioase: între copii si parinti, între soti, relatii profesionale supuse unei competitii în orb, fara criterii si adeseori fara miza, ca sa nu mai vorbim de nesfârsit scandaloasele relatii politice. Ne epuizam astfel toate resursele sufletesti, intelectuale, energetice, spirituale, financiare în gestionarea mereu deficitara a acestui paienjenis de relatii sociale paguboase.
Adio creativitate, adio pace, adio eficienta si profesionalism, adio constructie, toata miza ramâne un neostoit dat la gioale si-o îndelunga lingere a vânatailor. Exemplele se-nghesuie. E de ajuns sa ne uitam în jur, sa facem bilantul unei zile sau, cu foarte mare precautie, sa deschidem pret de câteva minute tembelizorul. De la meschine invidii si neostoite bârfe, pâna la ticalosii strigatoare la cer, fata de care justitia (care nu coincide cu dreptatea) este mai totdeauna nevolnic tardiva.
Mitul Mioritei e mereu în floare. Fiecare suntem pe rând (sau, si mai si, simultan) baciul Ungurean si cu cel Vrâncean versus baciul Moldovean. Iar în rarisime momente de gratie, suntem chiar Miorita laie, laie bucalaie. Învatam acest mit prin socializare din frageda pruncie (îmi amintesc si acum din gradinita unicul si magistralul meu rol ca Miorita), ni se imprima, probabil, în niste tipare mentale, pentru ca mai târziu sa îl punem inconstient în practica în relatiile cu ceilalti, în asteptarile negative fata de ceilalti si chiar fata de noi însine si, în consecinta, în felul în care ne comportam.
Paradoxul,
