Pe 9 martie, la Teatrul Naţional de Operetă "Ion Dacian" din Bucureşti, a avut loc premiera spectacolului Urban Kiss, în regia şi coregrafia lui Răzvan Mazilu. Spectacolul este un act artistic relevant pentru noua orientare estetică a Teatrului Naţional de Operetă, trasată de directorul Răzvan Dincă, prin aducerea producţiilor mai aproape de cerinţele spectatorului contemporan, nu în sens consumerist, ci din perspectiva unor nevoi estetice şi axiologice.

Urban Kiss este un spectacol focalizat pe conceptul de autenticitate. Povestea de iubire, în jurul căreia gravitează atît celelalte contexte narative camuflate în mişcare, cît şi întreaga schemă conceptuală, este astfel configurată încît să conducă spre atingerea autenticităţii de către personajul masculin. Principalul mijloc prin care se atinge scopul artistic este o tehnică a contrastului rezultată din conjuncţia dintre semnificaţiile scenografiei semnate de Dumitru Gorzo, proiecţiile realizate de Daniel Gontz şi materializarea coregrafică a poveştii de iubire, aleasă ca experienţă ultimă. Salvarea finală este întotdeauna prefigurată. Deşi începutul este marcat de înstrăinare, de sexualitatea lipsită de impulsul iubirii şi cantonată în sfera sado-masochismului, de narcoza implacabilă generată de tentaţiile şi pericolele oraşului, există tot timpul atît în context scenic, cît şi în proiecţii, simboluri ale copilăriei, seminţe ale speranţei de accedere la un alt nivel ontologic: coarda sau şotronul (concomitent semnificînd jocul şi răstignirea) sînt două astfel de simboluri care anunţă trecerea ulterioară într-o zonă purificată de inautenticitate. Coregrafia spectacolului trebuie privită sub două aspecte, indisociabil corelate: pe de o parte, prin prisma mesajului, pe de altă parte, din perspectivă formală, ce ţine efectiv de limbajul coregrafic. Principalul merit, la nivel de mesaj, al spectacolului este