"Ai grijă ce-ţi doreşti, pentru că s-ar putea să se împlinească!", spune un foarte cunoscut şi foarte înţelept proverb chinezesc. În ce mă priveşte, m-am lovit adesea de ilustrările lui practice - fapt ce nu m-a făcut, din păcate, mai atentă la dorinţele exprimate către instanţe superioare; dar asta-i altă poveste. Cea mai recentă ocazie în care am verificat adevărul acestei adînci ziceri orientale a fost participarea la un juriu constituit în vederea premierii unor piese de teatru. (Paranteză pentru uzul prietenilor care ştiu de ce: da, domâle, mă antepronunţ!) Cum premierea nu se putea produce în absenţa lecturii, a trebuit să parcurg un număr important de pagini conţinînd dialoguri destinate scenei - cel puţin ca intenţie. Ori de cîte ori mă opream să-mi trag sufletul, îmi aduceam aminte că una dintre cele mai fierbinţi dorinţe şi mai trainice aspiraţii care m-au bîntuit încă din adolescenţă era să stau (în fotoliu, în pat, la masă, sub un copac - mă rog, oriunde) şi să citesc. De dimineaţa pînă seara. Ceea ce am şi ajuns să fac.
Nu mă îndoiesc deloc că, pretutindeni în lume, numărul oamenilor care cred că au ceva de spus universului îl depăşeşte cu mult pe acela al oamenilor care chiar au ceva de spus universului, la fel cum numărul oamenilor care cred că au talent literar îl bate de departe pe acela al oamenilor care chiar au talent literar; în ce ne priveşte, Caragiale a sintetizat situaţia (şi pe asta!) într-o frază genială: "Pentru orice român care ştie citi, cel mai greu lucru e să nu scrie". Nu despre talent este vorba aici. Sub raportul literaturii ca artă autonomă, printre piesele pe care le-am citit (aproape 50) se găseau şi unele foarte proaste, şi unele mediocre, şi unele bune - aşa cum se întîmplă în orice competiţie de acest gen (şi aşa cum se întîmplă, în afara oricărei competiţii, în munca mea obişnuită din teatru). Atîta doar că, după
