Un teoretician al artei şi critic al societăţii actuale putea să spună, în urmă cu cîţiva ani, că marfa care se vinde cel mai bine astăzi este subiectivitatea. Nu aurul, nu parfumurile, nu imobiliarele şi nici măcar corpul omenesc, fost obiect de adulaţie şi manipulare în urmă cu vreo două-trei decenii, ci complexul afectiv-psihic fragmentat şi mereu neîncheiat care face din fiecare o individualitate fragilă şi ireductibilă.

Nu l-aş contrazice, doar l-aş completa: dacă aş spune că nu subiectivitatea, ci frica este produsul care are o cotă de piaţă excelentă, încă nu aş spune foarte mult. Am cîştiga însă în claritatea ideii, dacă am putea înţelege mecanismele subtile şi incontrolabile care ţin împreună şi fac să se stimuleze reciproc psihicul uman şi frica, acele mecanisme perfect înţelese şi exploatate de producătorii actuali de informaţie şi imagine, de discurs şi de strategii. Voi avansa în rîndurile ce urmează două idei, prin care să susţin teza utilizării fricii ca una dintre pîrghiile privilegiate de acces la psihicul uman şi, prin asta, de prindere a individului în reţelele de supunere la comandamentele zilei.

Mai întîi, voi spune că, asistînd în zilele noastre la multiplicarea indefinită a instrumentelor de conjurare sau de luare în grijă a fricii, tocmai aceste instrumente sînt principalii producători de frică. Printr-un ciudat paradox (dar numai în aparenţă ciudat), cu cît se înmulţesc mijloacele şi discursurile de liniştire şi de protejare a fiecăruia şi a tuturor împreună, cu atît cresc situaţiile, evenimentele producătoare de frică. Altfel spus, cu cît sîntem mai asiguraţi (în toate sensurile acestei expresii), cu atît sîntem mai vulnerabili. Apoi, prin faptul că mecanismele producerii şi evitării fricii sînt luate în posesie de către industria şi comerţul asigurărilor de tot felul, prin faptul, deci, că sîntem deposedaţi de un mecanism p