Colegii de la Kerala University hotărîseră să facă un fel de documentar despre workshop, cu o echipă de profesionişti de la o televiziune locală. Erau înregistrate cele mai importante intervenţii, apoi, în pauze, fiecărui profesor i se lua cîte un scurt interviu. Ceva mi se părea ciudat în aceste interviuri, dar nu îmi dădeam seama ce anume. Apoi am realizat: fiecare persoană era adusă în curtea interioară a luxuriantului centru iezuit unde se desfăşura workshop-ul şi plasată cu grijă în nişte tufişuri tropicale, sub un pîlc de palmieri. Imaginaţi-vă deci un operator sau jurnalist român plasînd nişte intelectuali în boscheţii din curtea Bibliotecii Academiei, pentru a le pune întrebări fundamentale despre ştiinţă! Aşa ceva nu se face! Decorul firesc pentru un asemenea interviu nu poate fi decît un birou, un fotoliu cu nişte cărţi pe fundal, ceva de genul acesta. Ceva care să se potrivească cu activitatea intelectuală, nu-i aşa? Ei bine, aşa gîndeau şi colegii indieni, doar că pentru ei decorul cel mai potrivit era, în modul cel mai firesc cu putinţă, un cadru de natură bine ales.

Desigur, hrănit cu Eliade şi Tagore cînd eram adolescent, scăldat în adierile hipiote care mai ajungeau şi pe la noi, îmi mai aduceam aminte cîte ceva despre fascinanta identitate brahman-atman şi unitatea cu un cosmos faţă de care spaţiul nostru ptolemeic părea meschin, iar timpul semitic al religiilor noastre rămînea îngrijorător de limitat. Ştiam, bineînţeles, cîte ceva despre samsara şi faptul că această idee a metempsihozei schimbă fundamental relaţia cu natura, în general, şi cu lumea animală, în particular: dacă acest şobolan este cumva vreun străbunic poposit aici în lungul său şir de reîncarnări, nu e firesc să îl consider ca pe o rudă şi să mă port frumos cu el? O fi... Teoretic, puteam să înţeleg deci, oarecum, de unde li se trăgea colegilor indieni cu filmările în natu