De zece ani, printr-o rezolutie a Forumului International "Prietenii copiilor strazii", desfasurat la Varsovia, s-a stabilit ca data de 21 martie va fi Ziua Internationala a Copiilor Strazii. O rezolutie care face apel nu atat la implicarea autoritatilor in acest demers, cat la deschiderea sufleteasca pe care fiecare dintre noi am putea-o avea, fara sa pierdem nimic, fata de acesti rataciti ai nimanui.
Initiativa este laudabila si dovedeste o sensibilitate sufleteasca pana la limita fragilului a celor care au conceput-o. Rezolvarea sau macar atenuarea efectelor acestei drame, care afecteaza mii de suflete, nu o reprezinta, insa, sensibilizarea omului de pe strada fata de acesti copii lasati de izbelistea lumii si, pana la un punct, la mila statului. Faptul ca nu vor mai fi etichetati drept aurolaci ori boschetari, ca nu vor mai fi priviti, de unii, cu dispret, ca nu li se va mai cere imperativ sa coboare din tramvai pentru ca fac aerul irespirabil nu le va oferi un contur roz cenusiului opac si tern care le caracterizeaza viata. Nici nu-i va ajuta sa razbeasca in viata fara surogatul de fericire, de satietate, de confort fizic numit aurolac. Indiferenta sau, in cazuri fericite, bunavointa ar putea fi un fel de plasture asezat pe o rana adanca. Insuficient si ineficient pentru a contribui la vindecarea ei.
Vindecarea si sursa de bine ale acestor nefericiti – condamnati sa-si poarte viata, pe care nu au cerut-o, ca pe o cruce supradimensionata –, nu poate veni dinspre omul de rand. Ar trebui sa vina dinspre autoritati, dinspre modul in care acestea dovedesc ca le intereseaza sa investeasca in sistemul educational, in sistemul de protectie sociala, in schimbarea mentalitatii celor care pot da copiii de maine ai strazii, in modelarea actualilor copii ai strazii, in integrarea sociala a celor de ieri, deveniti oamenii strazii de azi si creatorii unei alte
