(Betula alba si Betula pendula)

Mesteacanul alb ori mesteacanul argintiu este un arbore foarte frumos, care se detaseaza printr-o puritate aparte intre ceilalti copaci: subtire si zvelt, asemeni unui adolescent, inalt de pana la 15-20 de metri, imbracat intr-o scoarta matasoasa si alba iradiaza lumina puternica a primaverii in irizari argintii. Mai ales acum, spre aprilie, palcurile de mesteceni par ca zambesc in soarele crud. Nu e o figura de stil, este chiar ceea ce simti cand vezi trunchiurile albe si zvelte stralucind, pline de viata, in lumina puternica a noului anotimp. In folclorul romanesc, aceasta este si principala functie magica a mesteacanului: aceea de a aduce veselia si sanatatea. In multe sate din Ardeal primavara erau prinse la porti ramuri de mesteacan infrunzite, "ca sa fie tot anul lipsit de suparari si cu bucurie in suflet". In satele de munte din Moldova, se spunea ca e pacat sa mani vacile primavara cu o creanga uscata dintr-un copac oarecare. Vitele se manau numai cu crengi inmugurite de mesteacan, pentru ca vitele sa fie "vesele si sanatoase, pana in primavara care vine". In toata Europa, mai ales in partea nordica, mesteacanul este venerat din timpuri imemorabile. In folclorul tarilor scandinave se spunea ca fiind atat de suplu, stralucitor si delicat, mesteacanul este intruparea luminii si a puritatii. Vechii celti isi desfasurau ritualurile de vindecare in luminisul padurilor de mesteceni, scaldate in lumina alburie a zorilor. Dupa un ritual menit sa-i aduca in starea de transa, samanii siberieni se urcau primavara intr-un mesteacan, pentru a fi mai aproape de cerul albastru si pentru a primi de acolo puterea vindecatoare. In Roma Antica, din ramurile tinere de mesteacan, aduse de la mare distanta, se alcatuiau manunchiuri folosite drept "bice" in baile publice, actiune menita sa purifice corpul si spiritul. Majoritatea credinte