În timpul Războiului Rece, după cum cei din generaţia mea îşi vor fi amintind, două Olimpiade au fost ratate prin neparticiparea unor ţări, mari puteri în sport.

De când climatul politic s-a încălzit, nu s-a mai înregistrat niciun boicot. A fost redescoperit principiul, scump lui Pierre de Coubertin, al depolitizării sportului. E desigur un progres. Însă evenimentele tragice care au loc în Tibet de câtăva vreme ridică un mare semn de întrebare cu privire la pacea instaurată în lumea sportului.

O pace care se dovedeşte un armistiţiu provizoriu tot mai des periclitat de către unii dintre „semnatarii“ acordului. Ignorând cu nonşalanţă reprimarea de către China a disidenţilor politici şi cenzurarea presei, Comitetul Internaţional Olimpic (CIO) a acordat Chinei organizarea Jocurilor Olimpice de anul acesta. Primul lucru pe care oficialii chinezi l-au solicitat a fost să li se interzică sportivilor participanţi orice declaraţie. Şi CIO a acceptat. În numele, fireşte, al depolitizării sportului. Nu e prima oară când apolitismul este invocat în scopuri politice de către cei care nu-l respectă.

Cu sau fără legătură cu intenţia Comitetului Olimpic Chinez de a purta flacăra olimpică peste Everest, trecând prin Tibet, în provincia apuseană a Chinei a izbucnit o revoltă populară. Nici astăzi, după câteva săptămâni, chinezii n-au reuşit s-o stăvilească. Preţul confruntărilor, numeroşi morţi şi răniţi, localităţi devastate, populaţia cuprinsă de o imensă anxietate. Când primii sportivi şi-au arătat indignarea, Comitetul Olimpic Chinez a comunicat CIO că se încearcă inducerea unei mize politice într-o manifestare sportivă.

Şi CIO a adoptat o atitudine defetistă, acceptând, după interzicerea declaraţiilor în timpul Jocurilor Olimpice, şi orice referinţă la problema tibetană din partea ţărilor participante. Cunoaştem, nu de azi, de i