In politica, mai ales intr-una lipsita de autenticitate si finalitate precum cea romaneasca, unanimitatea apare ca singurul criteriu al adevarului. si totul este astfel prezentat de parca fara recursul retoric la "adevarul unic" politica nu s-ar putea exprima. Politica in alb si negru, redusa la batalia mitologica dintre bine si rau, e arma secreta la care recurg, in disperare de cauza, toti actorii politici. Unii cu talent, alti cu stangacie, toti insa convinsi ca doar astfel mai pot ramane pe scena. De aceea reprezentatia electorala e ocazia unor distributii exceptionale care sa dea, prin amploarea spectacolului si multimea figurantilor, impresia de autenticitate. si, pentru a da credibilitate scenariului, orice critica sau rezistenta in fata "adevarului" astfel reprezentat se cere aspru sanctionata. Asa ca vai de cei ce nu se adapteaza "jocului" si nu accepta starea de fapt! De ce tot acest spectacol? Ce rost au "executiile" publice la ore de maxima audienta?

Se pare ca unanimitatea se transforma in criteriul universal al adevarului. si, dupa cum stau lucrurile, doar in jurul unanimitatii mai pot fi construite proiectele "izbavitoare" incarnate de eroii "salvatori". Fara initiative, alergici la viziuni ideologice, mereu surprinsi de rapiditatea transformarilor societatii deschise, politicienii nu au alternativa: pornesc ritual in cautarea unanimitatii pierdute. Distrusa ca urmare a actiunii perverse a conspiratorilor-tradatori, unanimitatea devine astfel cheia de bolta a "iesirii" din colapsul moral si politic. Un motiv suficient pentru a purcede la fabricarea pe scara industriala a unanimitatilor. E nevoie doar de un "semn" ca pluralismul de mucava sa se prabuseasca, facand loc cavalerilor unanimitatii. Invesmantati in culorile inselatoare ale partidelor, noii cruciati ataca orice nu se subordoneaza "adevarului" unic. Iar adevarul e incarnat de se