SORIN IONIŢĂ: "Ce păţeşte zilele astea PSD, unde decizia perfect democratică a organizaţiei lor de Bucureşti de a sprijini candidatura lui Marian Vanghelie ameninţă să torpileze partidul în această circumscripţie (şi nu numai), nu este o ciudăţenie românească."

Sunt multe partide în vestul Europei, de la ecologişti la socialişti, care s-au încuiat într-o nişă electorală îngustă datorită faptului că, de regulă, activiştii lor cu carnet sunt mai extremişti în opţiuni şi ireconciliabili decât masa mare de votanţi. Prea multă democraţie internă de partid înseamnă că deciziile primilor prevalează în strategia şi selecţia candidaţilor, iar formaţiunea pierde astfel voturile cetăţenilor moderaţi care, poate, altminteri ar simpatiza-o. Pe de altă parte, nici activul de bază - ca să citez din clasici în viaţă - nu poate fi ignorat complet, pentru că fără energia, devotamentul şi resursele acestuia maşinăria politică se blochează, în special în campanii.

PSD nu e singurul partid din România confruntat cu această dilemă. Toate cele importante au opţiuni de făcut de tip etică versus eficienţă, sau interes local versus interes naţional, în special de când noul sistem de alegere al preşedinţilor de consilii judeţene a mărit miza la nivelul baronatelor locale. De exemplu, vezi frământările din PDL, cu multe probleme (moştenite de la PD) în judeţe ca Bistriţa, Bihor, Buzău sau Constanţa. Dar, cum Bucureştiul este acum pe agendă şi e mai vizibil, social-democraţii sunt primii care dau cu capul în zid.

Sigur, ei nu pun problema în felul ăsta, iar situaţia lor internă este realmente complicată. Atât nominalizarea lui Vanghelie, dată ulterior la întors, cât şi acceptarea revenirii lui Năstase în prim-plan luna trecută sunt forme clare de noncombat în competiţia politică din 2008. E limpede că în PSD a prevalat bătălia între grupuri în dauna luptei c