POSTELNICU: "Nu suntem toţi hoţi, cerşetori sau corupţi".
Nu toţi politicienii sunt ticăloşi, nu toţi profesorii sunt incompetenţi şi nu toţi doctorii sau funcţionarii sunt şpăgari. Se întâmplă şi lucruri bune în România. Aşa se apără românii când îşi simt breasla, colţul lor de „lume“, atacate sau aspru criticate.
Există o anumită doză de firesc în dorinţa de a nu accepta cu uşurinţă generalizările vreunui jurnalist însetat de senzaţional sau constatările vreunui birocrat prost informat din Vest. În doze mici, orgoliul şi amorul propriu pot fi benefice. Ştim că România are doctori profesionişti, care nu abdică de la jurământul lui Hipocrat. Şi mai ştim că există profesori competenţi care nu fac barter cu note contra sex, aşa cum există judecători care încearcă să facă dreptate sau poliţişti şi funcţionari care refuză şpaga.
Problema este că tendinţa de autoprotecţie în faţa agresiunii - fie ea fizică, verbală sau de altă natură - pare să fi devenit unicul scut de apărare într-o societate în care stridenţa acoperă decenţa, cacofonia acoperă armonia, iar praful acoperă, se pare, tot ce-a mai rămas. Pericolul vine din incapacitatea românilor cu bun-simţ de a reconcilia universul individual, în care e loc de generozitate şi de mai bine, cu universul colectiv, în care trebuie să se supună regulilor unei societăţi agresive şi haotice, în care nu se mai regăsesc şi care nu-i mai reprezintă.
Chiar dacă reducerea la stereotipuri unidimensionale poate fi o dovadă de comoditate din partea celor care evaluează injust România, nu este suficient să răbufnim cu un „Hai, lăsaţi-ne, că nu suntem toţi hoţi şi şpăgari!“. Când autovictimizarea sau retragerea în colţul „curat“ de lume pe care ni l-am creat devin unica ripostă, riscăm noi să devenim, cu sau fără voie, complici la perpetuarea aceloraşi imagini. Retragerea permanentă într
