Saptamina asta nu mai scriu despre poezie. Saptamina asta scriu despre un individ ultracool, despre un exponent amorf al eticii de haita...
E duminica seara. Ora 22.00.Cerul instelat. Romania post-postmoderna. Anul 2008. Un camin imputit din Bucuresti. O veritabila cocina cu 8 etaje. Vorbesc despre una-alta cu un prieten la telefon, stind pe un scaun albastru pe holul caminului, cu privirea concentrata asupra umbrei alungite a degetelor de la picioare. Peretii scorojiti sint gravati cu tot felul de declaratii minimaliste. O oboseala ritmata imi zvicneste in timple, ingreunindu-mi clipitul. O migrena m-a tinut intreaga zi intr-o letargie elucubranta. Dar am reusit sa ma "reformatez". Steaua are meci, insa nu stiu cu ce echipa, pentru ca nu dau doi bani pe fotbal si atmosfera este supraincarcata de tipete, grohaieli, incantatii, injuraturi, batai puternice in usi si, evident, lozinci anti-orice. Un Monte Negro la scara periferica. Mai lipsesc doar gioarsele de epoca, caci Nalucile exista si isi exhiba talentele care cum apuca.
Deci, joaca Steaua si eu vorbesc la telefon cu un prieten. Nici nu stiu ce surprize imi rezerva latenta. Stiu numai ca sta foarte bine la capitolul filantropie. Deodata, simt planind gentil, cvasi-imperceptibil, deasupra scalpului meu proaspat spalat, o palma muncita, incarcata de bataturi, apoi cinci degete butucanoase inclestindu-mi-se subit in par. La inceput gradat, apoi printr-o miscare sigura si rapida palma impinzita de bataturi, care se inchide acum intr-un pumn izbavitor, ma izbeste cu cerebelul de perete. Absolut elegant! Miscarea-i executata cu atita dexteritate, incit ma consider a fi protagonistul unei experiente mistice. Poate chiar a unui fel de revelatie prin interactiune! Insa palma, bineinteles, are si un posesor. Pentru citeva secunde mi se intuneca privirea si pe suprafata impalpabila a intunecimii isi fa
