Nu-i deloc usor sa scrii despre proza lui Razvan Radulescu. Exista riscul ca textul, de o mare limpezime si, in acelasi timp, de o complexitate deconcertanta, sa te tina captiv, ingaduindu-ti cu greu sa te distantezi de el, sa-l domini, sa-l descrii cu exactitate, cu abilitate rece. Cea dintii calitate vizibila a prozei in discutie este extraordinara forta hipnotica; nu poti lasa, cu nici un chip, lectura la jumatate, povestea te prinde si te transporta, cu adevarat, in „lumea fictiunii ideale“. Autorul nu e doar un povestitor, el este si un fictionar redutabil. Razvan Radulescu stie sa povesteasca; si, mai cu seama, stie ce sa povesteasca, stie ce merita povestit. Subiectele sale, luate din lumea noastra obisnuita, aparent lipsita de orice splendoare, cresc pe un altoi fantast/ fantezist, dezvoltindu-se imprevizibil la granita dintre realitate si inchipuire.
Concretizarea cea mai puternica a acestei poetici a mixajului intre fabulatie si imortalizarea realului (adesea cosmaresc) este, fara indoiala, Teodosie cel Mic. Ceea ce nu implica o comparatie in defavoarea textelor anterioare ale autorului. De care Teodosie... nu difera prin calitatea scriiturii sau printr-o tehnica mai ingenioasa si mai bine stapinita, ci „doar“ prin anvergura naratiunii. Aceeasi mina sigura, aceeasi stilistica impecabila, aceeasi stiinta (sau arta) de a istorisi atrag atentia si in romanul Viata si faptele lui Ilie Cazane (1997), si in cele doua nuvele publicate anterior in volume colective, Inchipuita existenta a lui Raoul Rizoiu si Viata lui Iosif Baliga. Asta pentru ca Razvan Radulescu este un scriitor nascut, nu facut; de o maturitate evidenta – de o precizie „batrineasca“ a scriiturii – inca de la cel dintii text publicat.
Cartea sa de debut, romanul din 1997 (publicat la Editura Cartea Romaneasca, in colectia „Prozatorii orasului Bucuresti“, distins cu Premiul Uniu
