Se spune ca opera e un gen vetust. Ce ar mai putea spune un spectacol de opera bucuresteanului de astazi, produs al unei culturi rebegite, zgomotoase si pestrite? Ce ar putea sa se petreaca pe scena cu fosa si sa para relevant, macar emotional, daca nu intelectual, omului de azi, dependent de gadgeturi si locuitor al acestui postmodernism balcanic? Ei bine, Simon Boccanegra mi se pare a fi raspunsul cel mai potrivit.

in 1857, Simon Boccanegra s-a cintat pentru prima data la faimosul teatru venetian La Fenice si nimeni nu a fost multumit. Lui Verdi i se parea ca nimic nu merge, publicul era confuz din cauza complicatelor intrigi suprapuse in libretul bietului Francesco Maria Piave, iar cintaretii nu se simteau confortabil in fata partiturilor pe care le aveau de cintat. Doar criticii apreciau muzica, dar temperat. in 1881, Verdi a rescris Simon Boccanegra, dupa ce Arrigo Boito a recladit libretul la indicatia sa, si a asistat la noua premiera absoluta a operei, de data asta la Scala. Era cu totul altceva. Era un spectacol matur, bine inchegat, tensionat si excelent calibrat. Era opera Simon Boccanegra pe care o stim astazi. Ce se intimplase intre timp? Cred ca definitoriu pentru constructia lirico-dramatica a compozitiei a fost maturizarea shakespeariana a geniului lui Verdi. Se stie, compozitorul italian il idolatriza pe dramaturgul englez. Se stie, componistica verdiana a dat cea mai sofisticata si puternica expresie a profunzimii ei la intilnirea cu textele shakespeariene. intre 1857 si 1881, Verdi s-a „shakespearizat“ profund. Asa se face ca Simon Boccanegra este o opera shakespeariana, desi libretul ei nu are nici o legatura cu opera scriitorului.

Dar complexitatea interioara a personajelor, evolutia psihologiilor si, nu in ultimul rind, meandrele firului epic marturisesc asimilarea marii lectii shakespeariene.

Simon Boccanegra e