PATAPIEVICI: "Ce fac statele cu personalităţile excepţionale?"

Le ucid, când nu le sunt pe plac: Stalin, Dej, Hitler au arătat deja cum se face acest lucru, până la genocid. Le ignoră, când nu se pot folosi de ele: această indiferenţă este aproape singura trăsătură comună a tuturor regimurilor politice. Le promovează, dar numai dacă le pot subordona: căci numai cele mai liberale state se abţin să confunde cultura pe care tind să o naţionalizeze cu cultura pur şi simplu - statelor numai cultura oficială le apare ca fiind singura cultură care merită să fie luată în seamă. Nicolae Ceauşescu a dat acestei confuzii o dimensiune patriotică grotescă. Concluzia este că numai extrem de rar statele sunt dezinteresate cu talentele pe care le promovează.

Pentru relaţia greşită dintre stat şi personalitatea excepţională, cazul Socrate este tipic. Se ştie că denunţul împotriva lui Socrate a fost depus în faţa demelor reunite de către doi cetăţeni care şi-au justificat cererea de condamnare la moarte invocând interesele superioare ale statului: zeii naţionali şi educaţia tinerilor. „Eu, Meletos, fiul lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub jurământ pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaşte zeii recunoscuţi de cetate şi de a introduce divinităţi noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea“.

În apărarea sa, Socrate a demonstrat în mod convingător că nu cu moartea ar trebui el pedepsit pentru ceea ce a făcut, ci cu întreţinerea sa gratuită de către stat. Iată cuvintele sale: „Aşadar, ce mi se cuvine pentru că sunt un astfel de om? Ceva bun, atenieni, dacă într-adevăr trebuie judecat după vrednicie; şi anume un bine care să mi se potrivească. Aşadar, ce e potrivit pentru un om sărac şi făcător de bine, care are nevoie de răgaz ca să vă îndemne? Nimic al