Marele nostru pianist este la ceas aniversar. in cea mai buna forma. Un ciclu de trei recitaluri, cu integrala sonatelor pentru pian si vioara, oferite publicului si admiratorilor sai bucuresteni alaturi de Mariana Sirbu, in decursul unei singure saptamini, a fost nu doar un tur de forta, ci si un prilej de satisfactie. Ne-a oferit posibilitatea de a medita in jurul muzicii si de a glosa pe marginea unei prestigioase cariere. Dar si de a pune intrebari despre o notorietate obtinuta fara gesturi exterioare spectaculoase. Modestia proverbiala a lui Valentin Gheorghiu a fost sustinuta si de o anume filozofie de viata.

Chiar si in viata unui muzician, muzica nu este chiar totul. O marturisea senin un alt excelent interpret, care este tinarul, mult mai tinarul Alexandru Tomescu, zimbind sibilinic la agresiunile retorice si oferta unei autocontemplari care nu-i spunea nimic. Muzicienii sint si ei fiinte umane, dincolo de ce le-a fost anume harazit. Valentin Gheorghiu ne-a dat mereu si aceasta lectie de viata. La ce bun atita vinzoleala, chiar si in jurul marii muzici, cind temele si subiectele existentiale cele mai profunde sint simple si la indemina fiecaruia? De ce sa fortam „zgomotul si furia“ sortilor cind stim bine, inca din Antichitate, ca nu putem schimba destinul ce ne-a fost harazit? Talentul nativ, dar si o buna scoala muzicala l-au condus pe pianistul roman ce a acoperit cumva posteritatea lui Dinu Lipatti la un echilibru si o seninatate transformate intr-o marca personala.

Cautind sa respecte litera partiturilor, elevul Constantei Erbiceanu – la rindul ei un produs de marca al riguroasei si prestigioasei scoli germane, dar si discipola a lui Max Reger –, Valentin Gheorghiu si-a insusit aceasta fidelitate fata de lucrarile compozitorilor. Iar darul sau anume de a personaliza interpretarea a dat farmec si personalitate, contur si forta