Despre precaritatea administratiilor locale si traditiile ei istorice poate fi chiar mai interesant sa se reflecteze decat despre vesnica demagogie a politicienilor. Romania pare resemnata sa suporte oricata demagogie, cu conditia ca ea sa fie garnisita insa cu competenta manageriala. Fireste, cine gandeste asa se insala. Cei mai multi demagogi sunt excelenti manageri, dar numai cand este vorba despre interesul propriu, al clanului lor si al partidei pe care o reprezinta. Asa incat speranta ar trebui reformulata: competenta in a gestiona trebusoarele – da; insa este vorba despre cele publice, in folosul cetatenilor, nu ghesefturile si smenurile – fie si de proportii colosale – trase pe spuza personala.

In mocaiala forurile locale si chiar regionale romanesti sunt experte de veacuri. Conform anumitor teorii, ele asa s-au si nascut, taind frunza la caini pe seama producatorilor directi. Statul, s-a spus, la noi cel putin, ar fi emanatia interesului castei razboinice de a proteja comertul si caile comerciale in schimbul unui tribut in bani si produse. "Te las sa iti vinzi granele, stofele, ceara si pieile, te apar de lotri si bagabonti, dar scoate la mandea «drepturile», ca sa n-ai vorbe de galceava cu baietii astia incruntati, cu scuturi si sabii, peste care comanda neica!". Sa nu se creada ca spun bancuri. Cam asa se poate citi teoria lansata in spatiul romanesc de Nicolae Iorga cu privire la originile statelor noastre medievale. Dupa altii insa, beleaua incepe cu tatarii. Dupa ce au parjolit cam tot ce puteau parjoli in cale, dupa ce s-au plictisit de tras pe roata si taiat la norma, navalitorii mongoli le-ar fi permis catorva baieti destepti, ale caror capete rasareau dintre cele netaiate inca, sa le intre in slujba, trimitandu-i – ca pe unii ce cunosteau bine teritoriul proaspat cucerit – sa le aduca tainul de la amarasteni.

Cum ei se dadeau