Dacă în celelalte epoci istorice ale planetei noastre speciile care populau scoarţa terestră nu simţeau una faţă de cealaltă un interes prea mare decât când trebuiau să se vâneze din considerente de hrană şi supravieţuire, prezentul ne oferă altă variantă de evoluţie.
Dacă în celelalte epoci istorice ale planetei noastre speciile care populau scoarţa terestră nu simţeau una faţă de cealaltă un interes prea mare decât când trebuiau să se vâneze din considerente de hrană şi supravieţuire, prezentul ne oferă altă variantă de evoluţie. Natura se mută din jurul nostru în muzee. De ce? Pe de o parte, pentru ca noi să avem o mai bună cunoaştere a lumii în care trăim şi din care facem parte, iar, pe de altă parte, pentru că numai un muzeu sau un institut de istorie naturală mai poate garanta o fărâmă de speranţă pentru protejarea unor specii pe cale de dispariţie sau pentru memoria celor dispărute deja. Şi aici, omul, ca stăpân al piramidei evoluţiei, se poate simţi lesne cu musca pe căciulă, deoarece multe dintre activităţile sale au dus la distrugerea unor vaste habitate naturale şi la dispariţia a numeroase specii. Ca atare, fiinţa umană se simte datoare să se revanşeze cumva. Şi înfiinţează muzee, institute sau centre de studiu pentru animale, plante şi tot ce ţine de natură.
Însă este evoluţia speciilor din muzee evoluţia naturală? Sau doar o reprezentaţie de “acvariu”? În ce măsură putem să ne dăm seama de comportamentul său autentic, din savană, urmărind un leu închis într-o cuşcă la grădina zoologică? Ce ne poate spune despre viaţa în mediul său o reprezentaţie în care un delfin face tumbe, dresat timp de ani buni să răspundă unor stimuli pe care mai mult ca sigur îi percepe artificiali, depărtaţi de limbajul său genetic? Sau cât de natural este ca o femelă de rechin să nască, într-un acvariu de muzeu, un pui, prin partenogeneză, fără
