Media romanesti vorbesc despre Summitul NATO in doua feluri: fie ca despre un bilci cu staif, fie ca dupa brosurile de prezentare a Aliantei. Pe de o parte, sintem prompt tinuti la curent cu sigilarea canalelor Bucurestilor, cu restrictiile aplicate sporturilor cinegetice in zilele summitului, cu numarul suplimentar de politisti care vor dirija circulatia si cu achizitionarea urgenta a unui robotel care detoneaza pachete suspecte. Astea sint stirile de la noi! Pe de alta parte, in contexte editoriale ceva mai specializate, ni se livreaza NATO-clisee in care nici cei care le-au compus nu mai cred, vorbe goale dintr-un fel de retorica victorioasa si mindra. Exista un soi de festivism utecist legat de Summitul NATO de la Bucuresti care sincer ma ingrijoreaza. Liderii tarilor NATO vin la Bucuresti cu multe si foarte grele probleme de rezolvat. Si, din cite pot eu intelege, nu sint mari sanse sa le rezolve.

NATO este la doi pasi de o criza foarte serioasa din simplul motiv ca cei mai multi dintre aliati nu stiu ce anume trebuie sa faca mai departe cu aceasta Alianta, iar cei putini care au un plan in acest sens vad viitorul foarte diferit. NATO pare o mostenire prea mare pentru umerii strimti ai celor care conduc azi tarile membre. Un recent raport discutat in Parlamentul britanic pune degetul pe rana. Din motive mai mult sau mai putin serioase, se constata absenta vointei politice a membrilor pentru ca aceasta Alianta sa faca fata amenintarilor actuale. Mai politic, secretarul american al Apararii, Robert Gates, spunea in februarie, intr-o sesiune de audieri in Congresul american: „Sint foarte ingrijorat ca NATO va deveni un fel de alianta impartita in doua, in care unii aliati sint gata sa lupte si sa se sacrifice pentru a asigura securitatea, iar altii nu sint dispusi sa faca asta“. Si continua: „Cred ca perpetuarea acestei situatii va umbri viitorul Aliant