După 1989, s-a manifestat un interes din ce în ce mai mare faţă de ceea ce a fost Securitatea în România, ca poliţie politică. Nu m-am înscris în această categorie, a obsedaţilor de Securitate, nici înainte de 1989, nici după, poate spre ruşinea mea. Dar, nu ştiu de ce, nu mi-aş recunoaşte această inaptitudine. Poate că nu e tocmai decent să-i numesc "obsedaţi de Securitate" pe cei care au fost sau sunt preocupaţi de rolul politic al unei instituţii nefaste. Fără ea nu este de imaginat comunismul românesc şi nici o altă formă de comunism. Orice dictatură are nevoie de o asemenea instituţie de supraveghere, control şi represiune - ceea ce nu înseamnă că ea trebuie privită cu o acceptare resemnată, ca pe o fatalitate. Ea intră în mecanismul specific al exercitării puterii - şi tocmai din acest motiv interesează, în primul rând pe istorici şi pe politologi, dar şi pe oricare om care vrea să înţeleagă cum a fost posibil să se întâmple ceea ce s-a întâmplat. Orice regim politic - şi democraţiile, şi dictaturile - se apără de duşmanii dinlăuntru şi de duşmanii dinafară. Depinde cum o face, cum îşi legiferează autoconservarea şi acţiunile de autoapărare. Securitatea a afectat însă profund libertăţile cetăţeneşti, a constituit un regim de teroare, a indus frica şi a instaurat suspiciunea generalizată.
Un grup de cercetători de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (vestitul CNSAS, mai cunoscut probabil în versiunea prescurtată) a avut iniţiativa inspirată de a aduna într-un volum cele mai importante directive, ordine şi intrucţiuni ale fostei Securităţi, aşezate cronologic din 1947 până în 1987. E o cale de a demonstra prin documente (ordine, decrete, hotărâri, instrucţiuni, gestionarea arhivelor etc.) modul în care a funcţionat Securitatea în regimul comunist. Cele cinci sute de pagini de documente editate de Cristina Anisescu, Silviu B. Moldova
