De o vreme bună am renunţat la mersul cu maşina. Ceva incredibil, ar spune cei care mă cunosc cît de cît. Maşina îmi este, de multe ori, însoţitorul. Cel care îmi acceptă tăcerile, plînsul, izbucnirile, revoltele, înjurăturile, bucuria, cîntecul. Nu mă judecă niciodată. Mă tolerează. Aşa cum sînt. Fără nici o mască pe figură, departe de roluri şi convenţii, fardată sau nefardată, cu capul în nori sau lucidă. Este refugiul meu absolut într-o furtună existenţială ce nu pare să se mai domolească. Şi, totuşi... Despărţirea, temporară, după douăzecişitrei de ani în care şi la pîine m-am dus cu maşinuţa mea, este o problemă. Este o modificare de stil, de adaptare la timp, la o altfel de relaţie cu el, cu oraşul meu şi oamenii lui. Cu mine însămi. Agresivitatea felului în care se conduce la noi, felul în care sînt sfidate deopotrivă legile şi bunul simţ nu este altceva decît prelungirea lipsei de educaţie, de civilizaţie din drăguţa noastră societate. La volan, tot românul se consideră şef, premiant, barosan. Şi, în consecinţă, totul îi este permis. Haosul rutier este haosul României în care trăim.

Aşadar, plecînd într-o după-amiază pe jos de la revistă spre casă, coborînd pe Calea Victoriei, pe lîngă Palatul Regal, Biserica Kreţulescu, admirînd noul hotel ce păstrează forma intrării la Teatrul Naţional interbelic, înainte de bombardament, am făcut dreapta, ocolind Cercul Militar. Pe o laterală, în geamuri, afişe ce anunţau expoziţia în curs: "Jules Cohn Botea - Prima expoziţie de HAISHIN. 11.02.-24.02.2008". Am intrat! De ce? În primul rînd, fiindcă mi-a atras atenţia numele doctorului Cohn, o personalitate a medicinii pediatrice româneşti, un tip formidabil, de un ataşament rar faţă de cei mici şi de universul lor. Pe urmă, fiindcă îi citisem, în 2001, o carte delicată, ca o mică bijuterie, Imagini în boabe de rouă, de haishin şi tanka. Poemele în formă fixă au în