(„Scânteia“, 28 aprilie 1949)

Ţara era pe „mâini bune“. Cu doar câţiva ani în urmă, România fusese declarată „grânarul Europei“. Acum, de când poporul muncitor preluase puterea şi alungase burghezomoş ierimea, agricultura era la pământ. Chiar în condiţiile astea, mii de garnituri de tren plecau anual spre URSS, „marele prieten de la Răsărit“, încărcate cu produse agroalimentare. Prin magazinele româneşti bătea vântul. Venise timpul cartelelor.

„Ministerul Comerţului şi Alimentaţiei, Direcţia Comercială a Municipiului Bucureşti, aduce la cunoştinţă populaţiei Capitalei că în săptămâna de la 18-24 Aprilie a.c., este valabil bonul Nr. 3 CARNE din luna Aprilie, raţia fiind de 500 grame carne de bovine. Tot în acest interval se distribuie prin centrele de desfacere carne de miel, fără cartelă, la preţul de lei 100 kilogramul.“

(„Scânteia Tineretului“, 17 aprilie 1949)

Utemistul cel deştept şi chiaburii hrăpăreţi

„Abia îşi mai amintesc ţăranii muncitori din comuna Şipote (Judeţul Iaşi), câţi perceptori le-au căzut pe cap în vremea regimului burghezo-moşieresc. Şi în ultima vreme, nu o dată năpârcile chiabureşti şi-au vârât cozile lor de topor în percepţia comunei.“

Această situaţie nu mai putea continua. Ţăranii muncitori erau plini de nervi. Ce să facă, ce să facă. Tot Partidul, săracu’, i-a scos din încurcătură.

„Într-o zi însă, sfătuindu-se ţăranii săraci şi mijlocaşi în organizaţia de Partid, au hotărât să ceară organelor în drept, perceptor de seama lor.“

Cititorul este rugat respectuos să observe că doar „ţăranii săraci şi mijlocaşi“ s-au sfătuit în organizaţia de Partid. „Ţăranii fruntaşi“ au lipsit. De ce? Fiindcă ei, ţăranii fruntaşi, erau „năpârcile chiabureşti“ pe care regimul voia cu tot dinadinsul să-i elimine.

„Astfel, a fost