Colectionarii sunt o specie aparte: dau sume exorbitante pe lucruri care altora nu le spun mai nimic, sunt gata sa urce in urmatorul avion pentru un obiect sau sa infrunte molime ciudate pentru a merge pe urmele unui artist. Finalul depinde de fiecare: co
"Cand incepi sa colectionezi, nici nu stii ca esti colectionar, nu faci decat sa cumperi ce iti place. Dar apoi devine ca un fel de sindrom, care da dependenta si implica o mare pasiune", marturisea Anita Zabludowicz, colectionara, in revista Art Review. Trecerea de la cumparat la colectionat implica sume cu multe zerouri, timp si multa pasiune. Iar "specializarea" e obligatorie, pentru ca nu poti colectiona de toate.
Unii prefera mirosul vopselei proaspete - arta contemporana e mai accesibila ca pret si poti cunoaste direct artistul. Dezavantajul e ca putini o inteleg si o apreciaza destul ca sa o colectioneze. Altii prefera marii clasici sau obiectele vechi, cu riscurile implicite (vezi proverbul chinezesc "Nu atinge obiecte vechi, s-ar putea sa devii dependent de ele"). Mai ales ca povestile lor sunt fascinante.
Din aceasta categorie face parte si Adrian Buga: "Ma intereseaza foarte mult sa iau praful de pe stralucirea acestor obiecte - si la propriu, si la figurat - si sa le prezint publicului". El e cel care a redescoperit opera lui Raul Egon Lebel, un pictor nascut in 1907, emigrat in Franta si ajuns in Madagascar, pe urmele caruia colectionarul a mers pana la capat si caruia a ajuns sa ii creasca cota de 10 ori.
Urmand prima porunca a colectionarului, Buga s-a specializat in pictori necunoscuti sau uitati, desene din al doilea razboi mondial si obiecte care au apartinut familiei regale. "Cred ca oricine poate sa colectioneze Pallady sau Grigorescu sau sa dea sume mari, dar e mai interesant sa gasesti ceva uitat sau pierdut". Fiecare alegere a urmat, de fapt, unor pure i
