Chiar pentru un cititor nu tocmai experimentat şi chiar la o estimare cât se poate de superficială a titlurilor expuse în librării, numărul cărţilor dedicate avangardei literare româneşti este, de ceva timp încoace, surprinzător & tentant de mare. Să le luăm pe rând: Marin Mincu şi-a reeditat, într-o formulă îmbogăţită, consistenta antologie; Paul Cernat a publicat două volume, în felul lor comunicante, cel dintâi despre Contimporanul, iar al doilea preocupat de complexul major şi persistent al periferiei; Dan Gulea a pus şi el un cuvenit accent politic deasupra perioadei, în recenta Domni, tovarăşi, camarazi. O evoluţie a avangardei române; pe aceeaşi traiectorie, Stelian Tănase a reconstituit un capitol mai actual ca oricând, prin Avangarda românească în arhivele Siguranţei. Şi, plasat la urmă pentru a nu fi diluat în lista anterioară, criticul literar Ion Pop îşi reorganizează şi reciclează cercetările, oferind, între două coperte, o Introducere în avangarda literară românească. Pe cât de modestă şi de didactică poate părea o asemenea titulatură, pe atât e de incisivă. Nimic nu e mai greu decât să oferi o imagine plauzibilă teoretic a unei mişcări proteice prin însăşi definiţia ei şi eterogene prin însăşi structura ei. Iar aceasta după aproape patru decenii de fertile - în plan editorial - investigaţii personale.

Prin ce atrage avangarda? Care sunt resorturile neobişnuitei emulaţii pe care a provocat-o aşa de brusc? Îmi asum riscul de a părea fie obtuz, fie mecanicist, speculând discret pe marginea acestui micro-fenomen ce ţine, oarecum, de o sociologie a lecturii. Departe de a căuta noduri în papură, încerc să explic şi să îmi explic forţa cu care o temă considerată - esteticeşte - marginală, şi-a generat, în surdină, o bibliografie deja bine articulată. Întâi şi-ntâi, nu prea cred - decât la un nivel de seducţie primar - în eterna invocare a spiritului fro