Desi au trecut aproape douazeci de ani de cand libertatea le permite tuturor, inclusiv oamenilor de teatru, sa-si aleaga hrana vitala (repertoriul, in speta) fara a tine seama de altceva decat de faimosul si misteriosul criteriu al valorii, chestiunea originii acestei hrane este pusa pe tapet aproape la fel de frecvent ca si inainte. Pe scurt, discutiile despre dramaturgia romaneasca sunt tot atat de aprinse si de inutile cum erau si pe vremea cand piesele autohtone trebuiau sa "acopere" un anumit procent din numarul de titluri jucate.

Si, tot ca pe vremuri, unele teatre se lauda ca isi inscriu atatea si atatea piese nationale pe afis, dupa cum unii regizori se falesc cu - si pretind sa fie laudati pentru - cantitatea de texte romanesti montate, indiferent si independent de calitatea acestor montari. Si a acestor texte. De unde se vede ca unele prejudecati si clisee (basca unele prostii pure) supravietuiesc mult dupa disparitia ideologiilor, sistemelor sociale sau, numai, persoanelor care, se presupune, le-au generat. Incurajator lucru!...

Pe de alta parte, la fel de adevarat este ca, in absenta unei dramaturgii originale viguroase, o miscare teatrala, oricat de "solide" ar fi spectacolele pe care le produce, nu-si poate pastra si afirma vitalitatea decat pe mici portiuni de timp si spatiu; si oricat ne-ar placea sa credem in autonomia teatrului ca arta, cel care "zideste" si tine in picioare zidirea este, inclusiv pe scena, cuvantul. De aceea, incurajarea literaturii dramatice autohtone este - ar trebui sa fie - nu numai (sau nu atat) o datorie cat o vocatie a oricarui teatru. Fara niciun fel de subtext demagogic.

Teatrul de Comedie din Bucuresti este una dintre scenele pe care piesa romaneasca se simte bine: este (in general) sustinuta, "promovata", respectata; i s-a dedicat, in varianta sa... comica, si un festival; in fiecare an, pe la