Cred că merită continuată discuţia - pe care am început-o în numărul trecut al revistei -, despre rapoartele de monitorizare a posturilor de radio şi televiziune din Republica Moldova (din ianuarie-februarie 2005: www.cca.md), care pot fi comparate cu rezultatele monitorizării (în curs) din România (www.cna.ro). Unele dintre constatările monitorizării din Republica Moldova ilustrează mai vechi tendinţe ale limbii, care au făcut obiectul unor normări explicite şi insistente în ultimele decenii. Forma unică (neacordată) a intensificatorului însuşi (adjectiv pronominal de întărire, în gramaticile româneşti) a fost una dintre erorile cel mai des corectate în şcoală, obiect al unor exerciţii, teste şi probe de concurs. Ca urmare a acestei focalizări, secvenţe de tipul "însuşi rugăciunea" sînt ocolite cu destulă grijă în mass-media românească, fie prin urmărirea cu atenţie a acordului (cu variaţie în interiorul cuvîntului: însuşi - însăşi), fie prin arta de a-l ocoli, prin recursul la invariabilul chiar, mult mai comod ("chiar rugăciunea").
Alte diferenţe provin din păstrarea, în româna din Republica Moldova, a unor structuri curente în secolul al XIX-lea, dar condamnate şi eliminate între timp din limba română standard: formele cu -a final, mai apropiate de pronumele demonstrativ acela decât de semiindependentul cel: "Bună dimineaţa celora care au deschis mai târziu televizorul...". E foarte posibil ca şi său pentru plural, semnalat şi corectat de mai multe ori de către cei care au făcut monitorizarea în Republica Moldova (de exemplu: "amintirile sale" = ale copiilor), să fie de fapt un rest din limba veche.
Sînt şi destule situaţii în care indicaţiile normative par la fel de insistente şi la fel de ineficiente în ambele state: se recomandă şi în monitorizarea basarabeană evitarea construcţiei partitive cu singularul ("un prieten de-al vostru"), structură
