Bătaia pleoapelor peste un ochi ciclopic, revulsat, aproape monstruos şi tremurul cleios încă al aripilor unui fluture care iese din crisalidă, cele două imagini se suprapun pentru o clipă în filmul lui Schnabel care o reţine pe cea de-a doua ca o metaforă a unei transfigurări, o metaforă a unei scriituri speciale unde ochiul devine peniţă/stil şi aparat de proiecţie. Dacă există atîţia "artişti" care scriu sau pictează cu diferite organe, din seria de exibiţionisme îndosariate la rubrica curiozităţi precum invitaţia la circ, penis-painter-ul Tim Patch supranumit Picasso, scriitura în acest film dobîndeşte o aură enigmatică. Asemeni lui Gregor Samsa, eroul metamorfozei kafkiene, Jean-Dominique Jean-Do Bauby (Mathieu Amalric), redactor-şef al popularei publicaţii Elle, bărbat răsfăţat ducînd o viaţă frivolă de boem, vizitîndu-şi ocazional fosta iubită Céline Desmoulins (Emmanuelle Seigner) şi cei trei copii se trezeşte într-un coşmar. În urma unui accident cerebral a devenit o legumă, nu se poate mişca, nu poate vorbi, în schimb aude şi vede, iar vătămarea corneei la ochiul drept nu-i mai lasă decît o singură poartă spre lume, un singur ochi. Într-o clipită, Jean-Do a plonjat în abis, asemeni scafandrului închis în carapacea sa metalică asemeni unui enorm crustaceu, imaginea care reflectă obsesiv noua sa condiţie. Suntem la spitalul naval de la Berck-sur-mer, unde cîndva erau trataţi bolnavii de tuberculoză şi nu putem să nu ne amintim de Max Blecher, bolnav de morbul lui Pott care avea să-l ucidă la numai 29 de ani, imobilizat la rîndul lui într-un cofraj de ghips şi de imaginile de o maladivă şi tandră senzorialitate culese în romanul său, Inimi cicatrizate (1931), după care foarte bine putea fi turnat un film. În prima parte a peliculei avem doar perspectiva lui Jean-Do, limitativă, claustrofobă, disperată; prin faţa camerei, la propriu o camera-eye, personajele ap