Samuraii au fost întotdeauna învăluiţi într-o aură de mister, care nu s-a risipit nici în zilele noastre.

Samuraii au apărut în secolul al VIII-lea în estul şi nordestul Japoniei. Luptătorului medieval, servitor al unui nobil, i s-a atribuit statutul de model suprem şi mereu actual al desă- vârşirii japoneze. Stăpâni ai satelor în care trăiau şi vasali direcţi ai shogunului, aveau sub comandă luptători care, înainte de a porni la luptă, se parfumau, se machiau şi îşi înnegreau dinţii, obicei abandonat în 1870.

Ca vasali, samuraii îi datorau suzeranului lor fidelitate necondiţ ionată şi asistenţă militară imediată, după care erau recompensaţi pentru serviciile prestate. Samuraiul purta două săbii, una lungă (katana) şi alta scurtă (wakizashi). Ei erau cei care-i apărau pe shogun şi pe daimyo - nobilul feudal. Sufletul lui era sabia, meseria - războiul, iar preocuparea - perfecţionarea artelor marţiale.

Lecţii de caligrafie

Pe lângă toate acestea, practicau însă şi arta caligrafiei (shodo), arta aranjamentului floral (ikebana), arta ceaiului (chado) sau pictura. Conduşi de normele cunoscute sub denumirea de „codul războinicului“ (Bushido), exaltau ideea de onoare, de respect faţă de cuvântul dat, de sacrificiu pentru suzeran şi de dispreţ faţă de moarte.

Mai mult, spre a evita umilinţa captivităţii, iar mai târziu spre a demonstra credinţa faţă de stăpân, sau pentru a protesta împotriva conduitei nedrepte a unui superior direct, a apărut obiceiul numit „harakiri“ - care înseamnă „a-ţi spinteca burta“. Esenţa codului războinicilor rămânea, însă, simţul datoriei. Codul onoarei şi al devotamentului absolut pentru seniorul lor sau pentru împărat îi situează pe samurai în relaţie cu cavalerii europeni din evul mediu, cu deosebirea că din codul lor lipsea idealul religios.

Regizorii, atraşi de samur