De ceva vreme, literatura cunoaşte fascinaţia listei. De încă şi mai demult, pe aceea a corespondenţelor. Discuţiile între comeseni din limbi şi culturi diferite, aprinse de vreun vis de dinainte de Babel, alunecă, din cînd în cînd, spre how do you say... Aşa că am scos, din căsuţele cu carii ale anticariatelor, Dicţionar-ul de cuvinte călătoare (un titlu frumos şi pentru un roman) întocmit de Al. Graur, prin '78, la Albatros. Referent îi era Th. Hristea.

Cu cît mai lungă călătoria, cu atît mai interesantă povestea, purtînd în foile ei aromă de mirodenii din Indii. Nu neapărat spuse exotice, denumind cele ale traiului în cine ştie ce civilizaţii moarte, sînt vedetele acestor voiajuri. Dicţionarul, interesat de cuvintele care-au intrat în română, le lasă deoparte pe-acelea date la export. Prefaţa, în schimb, le face, prin cîteva reprezentante, dreptate. Un asemenea exemplu este brînză. Brînza dacică, pomenită, cu moş şi varză (deh, cultură patriarhală, ţinută la dietă lacto-vegetariană), în listele de care n-a scăpat nimeni, subiect de caterincă postmodernă, e iute din fire. Întîi, migrează la vecini, devenind slavul bryndza. De aici, în germană, în dialectalele Brinse şi Brimsenkäse. Mai pe urmă, se găseşte scris Brinzenkäse, cuvînt în care Graur identifică "o tautologie de tipul celei care în toponimie este numită linguaglosa" (adică alăturarea, în numele unui loc, a două cuvinte care înseamnă acelaşi lucru, în limbi diferite). O explicaţie oarecum hipercorectă, din familia lui madipolan citit prin made in Poland îl crede pe Brinzenkäse brînză din oraşul elveţian Brienz. Mai degrabă, spune Graur, plusînd, Brienz vine de la brînză. În Franţa, prin Elveţia, brînză ajunge brousse, brînză de vaci.

Lăsînd în urmă brînza, cu dorul ei de ducă, dai peste lista limbilor din care au venit, la prima sau la a zecea transformare, destule din cuvintele azi româneşti