Se spune că un brutar din Dudeşti, pe nume Tudor, a vrut să vadă Veneţia. A pus ban pe ban şi într-o vară s-a înfăţişat în Piaţa San Marco, tuns, frizat şi îmbrăcat cu hainele lui cele mai dragi. A privit cerul, a simţit apa mării, şi-a plimbat adidaşii pe străzile bătrânei cetăţi. Dar i se părea prea puţin pentru aşteptările sale de turist venit să-şi înece toate depresiile. Trist, s-a aşezat pe treptele lustruite ale unui soclu. Şi, când era gata să închidă ochii, din mulţimea care îşi târa de colo-colo picioarele a ieşit în lumina soarelui un bărbat cu părul fluturând ca o coamă de leu. Venea încet, păşind cu lentoare prin cenuşa argintie a străzii. Era un bărbat tânăr şi elastic ca o pulpă de atlet, iar de sub cămaşa lungă şi nisipie se bălăngănea un cordon unduitor. S-a apropiat de omul din Dudeşti, care îl privea ca şi cum n-ar mai fi fost nimeni în toată piaţa. O briză leneşă i-a umflat părul ca un lan răscopt, iar mâna lui osoasă a slobozit pe genunchii turistului o carte cu foi de mătase. Nici n-a mai apucat să-l privească pe mesagerul topit în lumina de amiază, rămânând cu ochii pironiţi pe darul neaşteptat. Era o carte nu mai mare de-o palmă, cu pagini de neon, din care se desfăceau pâlnii albe de crin. Tudor a deschis cartea şi-a tras pe nări mirosul de flori proaspete care i-au adus aminte de tinda albă a bisericii din Dudeşti, acoperită de coşuri înflorate, în dimineţile luminoase ale Paştelui. Stătea în Piaţa San Marco cu ochii închişi şi sufletul încălzit.

Când a ridicat din nou pleoapele, cartea îşi risipea ultimele petale şi parfumul ca un suspin, iar deasupra lui fâlfâiau aripile aurii ale Veneţiei.

Se spune că un brutar din Dudeşti, pe nume Tudor, a vrut să vadă Veneţia. A pus ban pe ban şi într-o vară s-a înfăţişat în Piaţa San Marco, tuns, frizat şi îmbrăcat cu hainele lui cele mai dragi. A privit cerul, a simţit apa mării, şi-a pl