Reproducerea, în capul acestui articol, a titlului unui celebru roman al scriitorului israelian Aharon Appelfeld a venit de la sine, la sfârşitul lecturii romanului Mirelei Stănciulescu, Copilul de foc. Iubirea "ireală" dintre un artist celebru (scriitor, la Aharon Appelfeld, pianist, la scriitoarea din România) şi o tânără devotată acestuia trup şi suflet, bizară pentru cei din jur, dar adevărat revelator al sinelui profund al celor doi protagonişti este liantul de fond dintre cele două cărţi, despărţite însă de multiple alte aspecte legate de construcţie şi de conţinut.

Iubirea izbucneşte spontan, nu ţine cont de logică şi, precum iarna pe guvernanţi, te ia întotdeauna pe nepregătite. Atunci când este autentică, ea nu ţine seama nici de statutul social, nici de calităţile fizice ale celor în cauză, nici de reacţiile, adesea reprobatoare sau doar mirate, ale celor din jur. Fericiţii/nefericiţii implicaţi într-o astfel de relaţie pot atinge fericirea supremă, dar şi dezastrul absolut, atunci când, sacrificând totul în numele iubirii (familii consolidate, situaţii profesionale, averi), ajung în final, dintr-un motiv sau altul, să se trezească singuri. Idei precum cele înşirate mai sus nu sunt foarte originale în lumea literaturii. Impresia de destin care acţionează însă implacabil, de cele mai multe ori împotriva voinţei celor implicaţi în asemenea relaţii "de foc", continuă să îi fascineze pe scriitori şi să facă deliciul anumitor categorii de cititori. Inevitabil, cărţile din această categorie conţin o doză mai mică sau mai mare de melodramatism. Riscul de a cădea în prost-gust nu este de ignorat. Autorul unor astfel de cărţi trebuie să fie un alchimist capabil să calculeze de fiecare dată cu maximă precizie concentraţia suportabilă de sentimentalism. Iar exemple de love-story-uri ratate - unele dintre ele vertiabile best-seller-uri care s-au bucurat şi de ecr