N. Steinhardt este pentru Ioan Pintea un spirit tutelar. Revelatoare ni se înfăţişează ipostaza de ucenic, în nota monahală de ascultare, a celui de-al doilea, avînd condiţia de cleric, în raport cu cel dintîi, avînd condiţia de călugăr. Punctul de pornire lăuntric pare a-l constitui un simţămînt de neîmplinire, de insuficientă vrednicie al discipolului la întîlnirea "rară, esenţială" cu cel menit a-i fi mentor. Poziţia smerită a novicelui e o condiţie a iniţierii : "Pe N. Steinhardt l-am întîlnit probabil prea devreme. (...) Eram prea tînăr, nepregătit, prea neştiutor, necopt cultural. Pregătirea a venit pe parcurs. Am învăţat, cum se spune, din mers. Am dobîndit ceea ce nu deţineam, dăruind ceea ce nu aveam, întocmai ca în poemul lui Henri Michaux şi ca în predica Părintelui. N. Steinhardt m-a îngăduit, dar m-a şi ademenit. M-a ademenit în vederea propriei mele regăsiri". Treptat, relaţiile se destind, "însoţirea" devenind o deferentă prietenie. Ca "să respire liber" ( ne aflăm în anii crepusculari ai "epocii de aur"), tînărul îl vizitează adesea pe "părintele Nicolae" la noul său domiciliu de la Mînăstirea Rohia, iar acesta îi întoarce, plin de benevolenţă, vizitele, călătorind la Beclean, Bistriţa, Mocod. Se statorniceşte astfel o legătură temeinică, sfîrşită odată cu trecerea la cele veşnice a lui N. Steinhardt, în primăvara 1989, deci în pragul evenimentelor eliberatoare. Înmormîntarea marelui cărturar e adnotată cu o emoţie legată şi de "împămîntenirea" alogenului care a ţinut şi a izbutit a se integra spiritualităţii autohtone: "L-am privegheat noaptea în bisericuţa Mînăstirii Rohia - modesta, smerita catedrală a tinereţii mele - şi mi-a fost cel mai drag mort pe care l-am văzut vreodată. Monah viu, cu înfăţişare de sfînt, adormit ca un Ťcoconť, cu pieptar moroşenesc sub cap, între icoanele şi candelele miezonopticii". Alături de un număr de personalităţi ale