Reeditat după mai bine de un deceniu, Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane (romanul cu care Răzvan Rădulescu lua, în 1997, Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor) nu se citeşte dintr-o perspectivă diferită şi cu o altă grilă. Proza generaţiei mai tinere - care a explodat editorial şi mediatic după ce Cătălin }îrlea, Cornel George Popa, Ioana Drăgan, Dan Lungu spărseseră gheaţa fără ca prea multă lume să-şi dea seama - nici nu continuă, nici nu infirmă ficţiunea lui Răzvan Rădulescu. Numele autorului este astăzi mult mai rezonant, prin co-scenariile unor producţii care au dat o nouă faţă filmului românesc (Marfa şi banii, Niki Ardelean, Colonel în rezervă, Moartea domnului Lăzărescu, Hârtia va fi albastră), ca şi prin romanul, foarte bine primit de critici, Teodosie cel Mic. Numai că, citindu-i şi recitindu-i cele două cărţi, vedem că ele nu se leagă, în nici un fel, de tendinţele prozastice ale ultimei decade. Lucru poate firesc la Teodosie cel Mic, un fantasy original, dar deconcertant pentru Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane, care ar fi trebuit nu doar să marcheze, ci şi să prefigureze ceva.

În primul său roman, Răzvan Rădulescu nu este câtuşi de puţin neorealist, eventual cu decupaje al sordidului mizerabilist, înfăşurat într-o intrigă subţire şi un limbaj rudimentar unificator; nici, la extrema cealaltă, un ficţionar fantast, desenându-şi cu minuţie figurativă şi stilistică straturile şi nivelurile unei lumi autosuficiente. Miza (şi tehnica) sa este de a reproiecta şi modula proza, pe măsură ce o scrie. Încă din titlu, intenţia ironică apare ca evidentă. Vom avea o parodie de Bildungsroman, numele eroului, nu foarte nobil, trăgându-ne către zona socialismului cazanier, de formaţie mai curând socială decât intelectuală. Avansând în ficţiune, personajul îţi devine chiar simpatic, nefiind nicidecum un erou de serie realist-socialistă (comunistul pur şi dur, staha