Pe prietenul Dragos Cojocaru il vedeam, cu ani in urma, inainte sa ne cunoastem cat de cat, mereu in compania lui Emil Iordache. Alcatuiau impreuna un cuplu (al Dioscurilor, cum apreciau unii amici mai destupati din anturaj) care nu avea cum sa nu te farmece, debordand o inteligenta si un simt al umorului rarisime.

Pastram, din timiditate, o oarecare distanta, caci nu ma socoteam unul de-al lor. Usor-usor, ne-am apropiat, pe masura ce am reusit sa-mi cizelez pornirile de mezin fanfaron si impulsiv. Sarmul omului este de netagaduit si nu am sesizat niciodata vreun minim efort de a juca, de a-si inscena prezenta.

Dragos Cojocaru este pentru mine gentlemanul absolut. De fapt, figura sa ma trimite cu gandul la un tip de conduita atat de drag lui: cavalerismul. Discretia absoluta, politetea de fond, altruismul, dar si azimutul etic care nu e niciodata in deriva configureaza figura unui Don Quijote al Iasilor de azi. Pentru ca e, desigur, quijotesc sa mai crezi actualmente in valorile medievale (in adevar, in frumos, in dreptate). In pofida obisnuitei sale amenitati, prietenul meu nu se simte bine in public. E un timid si placerile si le gusta in cercuri mult mai restranse. Or, tocmai aceste pasiuni, pe care i le cunosc si i le impartasesc, din neputinta, doar in parte, configureaza profilul unui intelectual cu ampla apertura catre diverse domenii. Italienist si hispanist de anvergura (pe langa volumul de studii-eseuri Suavul suspin, publicat in 2005, a dat singura carte despre Dante de la Alexandru Balaci incoace, de o eruditie frustranta: Natura in Divina Comedie. Studiu istoric si comparativ), traducator stahanovist (i-a talmacit pe Umberto Eco, Reverte, Barrico, Zafon, Jacques Le Goff, Eugenio Garin, Paolo Rossi, Franco Cardini, Antonio Porpetta, Fernando Savater...), poet din stirpea trubadurilor care ii sunt familiari cum ne sunt noua clasicii, Drag