Intr-unul din zecile sale de carnete, ce se pot articula ele insele intr-o opera, literara de asta data, pictorul Ion Nicodim nota la 23 februarie 2007 (adica exact cu 20 de zile inainte de a intra in posteritate): "De recuperat pentru foto, pentru expozitia ce o proiectez la Curtea Veche. ..". Si insira acolo 25 de tablouri pe care, cu ultimele sale puteri, le visa pe simezele galeriei atat de dragi lui.

Fix la un an de la disparitia artistului, familia (sotia, Ariana si fiica, Ilinca), sprijinita de o mana de prieteni din tara si din Franta (nu va fie teama, nu e nimic oficial, caci autoritatile se inghesuie la alte parastase!) - toti incurabili bolnavi de iubirea pentru Nicodim -, a reusit sa respecte, cu eforturi uriase, dorintele testamentare ale pictorului. Si inca ceva. Cu exceptia a doar cateva lucrari, majoritatea panzelor, adunate din colectii particulare din tara si din strainatate, sunt expuse pentru prima oara in Romania.

Ele intruchipeaza nu numai biografia artistica a lui Ion Nicodim, caci apartin unei perioade intinse din creatia autorului - 1954-2002 - dar, in egala masura, si un act de merit cu prisosinta pentru memoria celui care nota suferind, in august 2000, ca "actul creator se constituie ca un exil interior". Sau ca, tot atunci: "Infaptuirea e un act tainic, il astept, il provoc, ii dau tarcoale, adoarme, se trezeste, cateodata se infiripa, piere, nici nu vreau sa-l divulg, e ca un exorcism ce mi-l ascund mie insumi...". Adica, un gest postum de corecta recuperare a unei opere risipite si, totodata, o pioasa reflectie asupra destinului unui creator peste care arta contemporana romaneasca nu poate trece.

Cat priveste cealalta grafie, a genomului Ion Nicodim, ea ramane marcata vesnic de un miracol. Acela prin care Dumnezeu a facut din firavul visator ivit din vartejurile prafoase ale pustei dobrogene un Cetatean planeta