Poate că ne-am obişnuit să fim veşnic nemulţumiţi şi să vedem, la tot pasul, dezastre cotidiene şi răul care se schimbă în mai rău. De la distanţă, lucrurile se pot vedea şi altfel. Aşa că îi rugăm şi pe alţi cititori dilematici să ne scrie, dacă li se pare că au ce, "de bine despre Bucureşti", pe adresa dilema @satiricon.ro. (n. red.)
Constănţean fiind şi Rac dependent de mare, soare, nisip şi pescăruşi, m-am mutat de vreo două luni în Viena (nu tu deschidere la mare), după patru ani în Bucureşti (nu tu deschidere la mare), acolo unde îmi petrecusem anii de studii sub regimul infernalului deceniu 9.
Aş dori ca prietenii mei toţi şi de toate vîrstele să ştie ce dor îmi e de ei. Să te îndepărtezi de cei dragi este deopotrivă sinucidere şi renaştere, laşitate şi curaj, dragoste şi indiferenţă, egoism şi altruism, aventură şi renunţare. Dar nu despre ei şi relaţia mea afectivă cu ei vreau să scriu. Vreau să scriu despre relaţia mea cu acest oraş bulversant şi imposibil, Bucureştiul. Vreau să scriu despre ce mi-a oferit el în aceşti ultimi patru ani din existenţa mea. Cu ce să încep? Poate cu drumul zilnic spre serviciu, prin cartierul cu străzi purtînd nume de capitale şi ţări. Liniştea atipică, trecătorii puţini şi discreţi, minunatele bijuterii arhitectonice (acele case ce adăpostesc poveşti cu ambasadori şi soţii de ambasadori, cu activişti & securişti, cu boieri de viţă veche). Tot pe acolo treceam în dimineţile cu jogging, salutînd zîmbind micul Fiat 500 cu număr generic (XXS) şi tot acolo mă opream în faţa avizierului de la ICR cu speranţa că apare HRP, cel pe care avusesem şansa să-l cunosc odată, la un Bookarest.
Hai să merg mai departe, prin templurile jazz-ului live, prin catedralele subterane pline de fum ale atîtor nopţi de audiţii fericite, să-mi amintesc cum am ajuns să îl cunosc pe Adi Andrieş şi ArtJazz-ul lui de la Orizont şi nopţ
