Bibliotecile din România: un peisaj dominat, pe de o parte, de orgolii, nepăsare, interese politice via afaceri, pe de alta, de pasiune, tristeţe, zădărnicie. O caracterizare sumbră şi succintă ar semăna cu imaginea Bucureştiului luată din satelit: totul gri şi cenuşiu. Fără speranţă. Dacă te apropii, vezi totuşi timide insule de verdeaţă. Iar detaliile uneori contează. Deşi la nivel macro, lucrurile merg foarte prost - bibliotecile fiind, la fel ca orice instituţie bugetară, considerate în România un balast care atîrnă pe nefericiţii umeri ai autorităţilor, deşi multe nu au sedii sau funcţionează în locuri total insalubre, deşi Ministerul Culturii a desfiinţat departamentul Biblioteci, înfiinţînd tot felul de comisii şi agenţii (conform dictonului modern: dacă vrei să nu rezolvi o problemă, înfiinţează o comisie), deşi descentralizate, bibliotecile judeţene ţin de primari, iar aceştia nu prea ţin de biblioteci -, iniţiative există, cîteva "scăpări" de la regula dezinteresului general dînd o oarecare speranţă de mai bine.
Descentralizare şi uniformizare
S-a hotărît: bibliotecile publice să fie descentralizate. Să rămînă la latitudinea primarilor sau a consiliilor de administraţie locale. De multe ori însă, la sate, primarii creează post de bibliotecar doar dacă o pun bibliotecară pe fata şefului de post. Aici se produce un prim paradox, de natură salarială: cum primarul poate aloca pentru bibliotecă fonduri de la buget, în unele cazuri salariul ajunge să-l întreacă pe cel al unui bibliotecar cu studii superioare. Iar aceasta se întîmplă, conform domnului Mircea Regneală, directorul Bibliotecii Centrale Universitare, pentru că "nu există un sistem de salarizare".
Nu există, ca în alte părţi, o diferenţiere salarială pe bază de studii, de pregătire, toţi avînd, de la bibliotecar universitar pînă la redactor, acelaşi salariu. Excepţie face fata şefu
