Aud tot mai des o formulă care mă contrariază: "a citi cărţi". "Ce faceţi în timpul liber?" "Citesc cărţi." "Mai citeşte şi tu cărţi, că nu strică!" "Am auzit că X citeşte cărţi." Pînă mai ieri, cititul îşi subînţelegea complementul direct. Puteai, desigur, să citeşti şi gazete sau scrisori sau inscripţii, dar, în genere, a spune despre cineva că "citeşte", că e "un tip citit", că e "un mare cititor" implica, necesarmente, obiectul numit "carte". Citim cărţi, ce altceva? Există, e drept, formula celebră a lui Miron Costin despre "cetitul cărţilor". Dar ea se referea la o ocupaţie încă minoritară, care trebuia definită precis. În plus, cronicarul folosea pluralul avînd în minte, inevitabil, Cartea, pe care multiplicitatea "cărţilor" nu face decît să o reflecteze edificator. ("Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditorul nostru, Dumnezeu...") Reapariţia, într-un context cu totul nou, a expresiei cronicăreşti sugerează reintrarea lecturii în condiţia minoratului. "A citi" nu mai e, astăzi, o ocupaţie atît de răspîndită încît să fie enunţată ca atare, fără detalii. De citit, mai citim cîte ceva. Dar cărţi nu prea mai citim. Pe de altă parte, cărţile continuă să apară, să se înmulţească epidemic, să alimenteze galopant librăriile şi bibliotecile. Se scrie imens. De aceea, a vorbi numai de "declinul lecturii" e a neglija un straniu fenomen complementar: "inflaţia textului". În ziua de azi, pierdem contactul cu universul cărţii, nu doar pentru că nu mai avem timp, nu doar pentru că preferăm computerul şi televizorul, ci şi pentru că sîntem înconjuraţi de prea multe cărţi. Abandonăm, uneori, mai degrabă din cauza saţietăţii, decît din cauza subţierii apetitului. Dacă nu mai citim nu este pentru că nu avem ce, nu pentru că bibliotecile s-au golit, nu pentru că avem alte tentaţii, ci, dimpotrivă, pentru că bibliotecile stau să pocnească, pentru că oferta e inhibitorie. @N_