Cea mai mare capcană în capitalism e să crezi că valoarea individuală te duce undeva. Că te poţi îmbogăţi continuând să munceşti într-o zonă sexy a economiei, cu salarii mari şi nume complicate pe uşa de la birou.
Cea mai mare capcană în capitalism e să crezi că valoarea individuală te duce undeva. Că te poţi îmbogăţi continuând să munceşti într-o zonă sexy a economiei, cu salarii mari şi nume complicate pe uşa de la birou. În 99 la sută din cazurile cunoscute de om, din Miami şi până-n Tokio, banii pe munca omului (care nu cântă, scrie sau fluieră pe o scenă) sunt limitaţi. Fiecare companie are buget şi-n fiecare buget există un plafon. Cam ca ăla din Capela Sixtină, doar că îngerii sunt mai graşi şi lucrează la Contabilitate, unde se strâmbă la tine când tu te strâmbi la fluturaş.
Dacă vrei bani mulţi, trebuie să organizezi munca altora. Asta e regula, şi aplicarea ei dă naştere unei instituţii pe care o urâm când vedem că-i aduce altuia iaht şi nevastă blondă. E vorba de antreprenoriat – instituţie pe care oamenii o văd la fel de folositoare ca prostituţia, cu micul avantaj că, până la noi ordine, e perfect legală. Am întâlnit mulţi antreprenori şi am deja un rastel de portrete în minte. M-am gândit să scot câteva, să văd dacă-i recunoaşteţi. Cazurile sunt, fireşte, complet imaginare.
Modelul Vătaf. Tipul ăsta striga la toată lumea. Principiul lui e că, până la urmă, cineva îl va asculta şi va face ce zice, pentru un salariu modest. Modelul Vătaf provine din antreprenorii care fugeau cu rulmenţi în Turcia acum 18 ani. A învăţat să stea pe loc, pentru că aşa se aude mai bine urletul. Acum are păr alb, însă nu mai mult ca angajaţii.
Modelul Vizionar. E un model de întreprinzător care are o idee de care râde lumea câţiva ani, până când îl vezi la nu-ştiu-ce top 150. Şi-n poza din revistă are mutra tocilarului pe care