S-a urcat pe la Vitan în tramvaiul 19 şi a fost remarcat imediat de gospodinele care mergeau la piaţă.

Era pus la patru ace, pantaloni crem, sintetici, cu dungă groasă, sacou cadrilat gri-şoarece, cămaşă albă şi cravată, păr alb pieptănat cu grijă pe spate şi mustăcioară cănită. Şosete albe ce-i străluceau din sandalele maron, îi trădau drumurile cu tramvaiul 21, spre tarabele din Obor. În ochi îi mai licărea încă şarmul de cuceritor din cartier, dar zâmbetul îl recomanda mai degrabă ca bunic.

Totuşi, nu „lookul“ de Don Juan pensionat a atras privirile, ci măgăoaia de radio-casetofon JVC în care se opintea, cam ca alea pe care le vezi în filmele americane cu negri care ard gazul prin Brooklin. S-a aşezat pe ultimul scaun, fără să dea atenţie urmelor uscate de vomă de pe podeaua pe care se rostogolea o cutie de bere goală.

Mâinile şi le-a aşezat protector peste casetofonul pus pe genunchi, dezvelindu-şi astfel încheieturile la care străluceau două ceasuri: auriu la stânga, argintiu la dreapta. Cam prin dreptul mallului au răsunat primele acorduri disperate, din plămânii unuia care-şi plângea prima dragoste şi ultima. Cele două rânduri de scaune şi-au întors ochii reprobatori spre casetofonul omului.

„De ce vă uitaţi la mine? Auziţi ceva de la aparatul meu? NU! Nu al meu cântă!“, şi-a apărat omul onoarea în faţa tramvaiului. Nu era ca şi când n-ar fi fost genul lui de muzică, dar sursa stătea un pic mai în spate, unde doi puşti în treninguri de fâş voiau să împartă bucuria unui sunet polifonic de telefon cu tot tramvaiul. Şi au reuşit. Altă generaţie de „sculă“ tehnică, alte „ţoale“, acelaşi tramvai.

În aer plutea nevoia unui tricou à la Andi Moisescu, cu „Dacă vrei să asculţi muzică la telefon, ia-ţi căşti!“, dar accesoriile astea păreau atât de departe şi de puştii în trening, şi de domnul cu JVC-ul. Domn