Un popas în timp, într-o sală cochetă, simplă, cu un decor pe măsură. La un semn îşi fac apariţia ei, actorii de ieri.Boemii scenei de odinioară au evoluat sub luminile rampei, atrăgând ropote de aplauze la sfârşitul fiecărei reprezentanţii. Fie că e vorba de Manu Nedeianu sau de Alecu Corcoveanu, fiecare a venit să spunea povestea lui Caţavencu, Manole, a Domnului Loyal sau cine ştie a câte alte personaje, în faţa publicului prins în mrejele teatrului.

Teatrul de la 1942 În 1942, Ştefan G. Boţoiu lansa un apel artiştilor pentru a redeschide Teatrul Naţional. A răspuns cu promptitudine, printre alţii, şi Costică Nădejde. „Îmbrăcat, vara, cu un sacou în carouri, cu un nelipsit fular în buline, cu batistă la buzunarul de la piept, fluturând ca o chemare, cu părul negru pomădat cu briantină, Nădejde părea o vedetă a filmelor americane“, sună descrierea făcută de Constantin Gheorghiu şi Alexandru Firescu în a lor „Craiova, mon amour“. Cine nu îşi amintea de Traian din „Titanic Vals“, Ionescu din „O scrisoare pierdută“, Bebe Cristian din „Visul unei nopţi de iarnă“, rolurile celebre ale lui Costică Nădejde, care făcea spectacole excelente alături de colegii săi de renume - Jean Lupu, Didiţa Bababan, Laurenţiu Mărgineanu, Geta Tudorache. Sunt astăzi umbre din trecut care încântă chiar şi prin ciudăţeniile lor. „Avea calităţi, dar şi ciudăţenii. Venea în cabină cu cel puţin o oră înainte de începerea spectacolului. Se dezbrăca până la brâu, se aşeza în faţa oglinzii de la masa de machiaj şi îşi studia, îndelung, chipul şi trupul. Când veneau colegii sau tinerii elevi de la Conservatorul «Cornetti», figuranţi în spectacole, le arăta părul de pe piept în formă perfectă de T şi le atrăgea atenţia: «T, de la talent. Sunt un om însemnat: T». Colegii îi cunoşteau meteahna (mai bine zis, fixul) şi nu de puţine ori îl tachinau, prilej de uşoară iritare pentru Costică. A