O încăpere la ultimul etaj al unei clădiri abandonate adăposteşte cufere, genţi, valize, geamantane. Într-unul dintre acestea, o rochie de culoarea piersicii, cu dantela albă în talie, un baston cu mânerul în formă de cap de răţoi, un costum de amazoană, câteva caiete cu coperţi de piele roşie şi opt pagini dactilografiate care conţin o analiză a vieţii amoroase a lui Napoleon Bonaparte.

Nu, nu este vorba despre un exerciţiu de memorizare, ci de un capitol al istoriei medicinei. Cufărul cu pricina i-a aparţinut unei delicate franţuzoaice, care a solicitat în 1932 ajutorul medicilor de la Spitalul Bellevue din Manhattan în legătură cu unele forme de comunicare paranormală.

A fost internată în secţia de psihiatrie şi a petrecut mulţi ani în giganticul spital Willard din nordul statului New York. Deschis în 1869 pentru “incurabili” şi închis în 1995, spitalul şi-a răspândit ultimii o mie de pacienţi prin instituţii mai modeste.

În urma lor au rămas bagajele, de o banalitate care contrastează dureros cu nenumăratele complicaţii ale vieţii posesorilor. După ani şi ani de cercetare şi catalogare, o mică parte a conţinutului lor a constituit subiectul unei expoziţii şi, mai de curând, al unei cărţi: “Valizele din podul spitalului – Vieţi abandonate”, semnată de Darby Penney şi Peter Stastny, publicată, deloc surprinzător, de editura spitalului Bellevue.

Viaţa celor din spitalele psihiatrice apare în nonficţiune, ca în “Aziluri”, tulburătorul studiu sociologic al lui Ervin Goffman, dar şi în ficţiune. Să ne amintim de “Jurnalul unui nebun” al lui Gogol, descrierea sfâşietoare a destrămării unei minţi umane, o parabolă a birocraţiei, cancerul societăţii ţariste. Evelyn Waugh, în “Scurta plimbare a domnului Loveday”, descrie o superstiţie psihiatrică, bolnavul criminal care pare vindecat, dar după decenii îşi repetă crima în primele ore