Intram in saptamana in care Bucurestiul va fi capitala NATO. Vom gazdui cel mai mare summit din istoria Aliantei, ocazie cu care ar putea fi conturat noul profil al NATO, aflata intr-o criza de identitate, dar si o noua colaborare cu Rusia. Vor veni la Bucuresti marii lideri ai lumii, de la George Bush la Vladimir Putin, vor fi aici temutele valize nucelare, iar jurnalele marilor televiziuni ale lumii ar putea incepe cu relatari din Bucuresti. Sigur, va fi dificil pentru bucuresteni. Disconfortul ne va face sa gandim multe lucruri "frumoase" despre summit si NATO. Si totusi, sa fim cinstiti, suntem acum acolo unde in urma cu 10 ani nici macar nu visam.
De la esecul anuntat, la succesul previzibil
Va amintiti? Madrid, 1997, summit-ul NATO de care se legau cele mai mari sperante si cele mai mari temeri ale noastre. Vom fi sau nu invitati sa aderam? Intrebarea se repeta obsedant in presa. Se faceau pronosticuri, curgeau analizele. Pro-TV a lansat chiar si o campanie-concurs cu carti postale. O intreaga isterie a aderarii, stimulata de presedintele Emil Constantinescu, care stia verdictul, dar spera, nerealist, sa-l rastoarne. Statele Unite isi exprimasera veto-ul impotriva aderarii Romaniei cu mult timp inainte de Madrid, iar in cercurile diplomatice nu mai existau dubii. In Romania insa, valul de speranta a fost urias, iar dezamagirea, crunta. Pentru a indulci pilula, presedintele american Bill Clinton a trecut pe la Bucuresti, imediat dupa summit, incarcat cu incurajari.
Au mai trecut 5 ani pina la summitul Praga din noiembrie 2002. Dupa o respingere dinainte anuntata, a venit randul unei acceptari fara mari emotii. Aderarea propriu-zisa s-a consumat in martie 2004. Euforia a fost generala si a reprezentat una dintre putinele victorii ale intregii Romanii indiferent de culoarea politica, bine cicumstantiata international, bineintele
