Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Peste timp - Jurnalul unui drum în Austria cu băiatul meu
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii.
Am început, deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri
6 ianuarie (n.red. – continuare)
Socialismul, cum spunea conducătorul Partidului nostru, nu e o dogmă. Noi trebuie să dovedim în practică superioritatea lui. Muntele n-are caracter de clasă. Iarba n-are caracter de clasă. Dar are, precis, caracter de clasă felul cum vom şti să le gospodărim. Dacă noi, românii, le vom gospodări prost, vom pune în pericol viitorul copiilor noştri, viitori membri ai partidului, nu-i aşa? şi viitorii miniştri, cum completează Andrei.
Ar fi un cumplit exces proletcultist să ne propunem a face mereu inversul a ce se face în lumea civilizată, doar pentru a-i răsturna (vai, ce răsturnare!) valorile. Am mai distruge o dată căile ferate, palatele şi bisericile ca să fim contra burgheziei şi moşierimii?!
Mă voi întoarce în ţară, curând, pragmatic pân-la nebunie cu ce e valoros şi ne scapă încă.
N-avem voie să pierdem această şansă, această secundă, trenul dezvoltării. Când, în 1972 – vara –, Nicolae Ceauşescu vorbea la o Conferinţă naţională a partidului despre unica noastră şansă care e dezvoltarea rapidă, inima mea nu se înflăcăra degeaba. Personal eram trist şi aveam motive să fiu supărat pe lume. Fusesem obligat – ş(şi nu fără aportul autorităţilor înalte)ţ – să plec de la revista Luceafărul. Munceam, după demisie, ca un disperat, ca să nu mor de foame, ca să nu-mi văd copiii şi pe mama lor suferind de lipsuri umilitoare.
Dar, dincolo de situaţia mea personală, m-a tulburat pasiunea pentru dezvoltare a preşedintelui Ceauşescu.
