Asa cum scrie la carte, NATO este o „alianta care lupta pentru pace si pentru securitatea membrilor sai”. Privind mai atent aceasta „masinarie de pace”, observi ca trasatura ei de baza este definita nu atit de ideologie, cit de buget. Dar asta e o poveste ceva mai veche: cu cit bugetul e mai mare, cu atit ideologia este mai justa; cu cit ai mai multe rachete, cu atit ai mai multa dreptate.
In ceea ce priveste bugetul NATO, el este de-a dreptul ametitor: el este de 500 miliarde USD anual, suma ce reprezinta aproape de trei ori PIB-ul Romaniei din 2007. Iar sumele cheltuite pentru echipamentele militare sunt de aproximativ 170 miliarde USD, respectiv cam cit produce Romania intr-un an.
America conduce detasat toate topurile acestei „industrii a pacii”: in 2006, SUA a cheltuit in domeniul militar 528,7 miliarde USD, (insemnind 3,99% din produsul intern brut si 46,0% din totalul cheltuielilor pentru aparare la nivel mondial), iar cheltuielile in Irak pentru acest an se ridica la 12 miliarde USD pe luna, triplu fata de cele din 2007 (economistul Joseph E. Stiglitz estimeaza la 1.700-2.000 miliarde USD cheltuielile financiare pe care le va suporta pina in 2017 bugetul SUA in razboaiele din Irak si Afganistan)
Nu mai e cazul sa spunem ca SUA exporta armament cam cit celelalte state la un loc.
Pentru a legitima si justifica un astfel de buget intr-o perioada in care lumea se confrunta cu probleme economice, politice, ecologice etc. serioase trebuie raspuns la o intrebare simpla: cine ne este dusmanul si cum am ales sa luptam impotriva lui? Caci un astfel de buget si o astfel de masinarie presupune un dusman pe masura.
URSS-ul, dusmanul fata de care s-a definit si legitimat initial NATO, a murit demult; Rusia actuala este in postura de aliat, dovada ca lupta impreuna cu alianta impotriva „dusmanilor comuni”, iar scuturile
