Eram la începutul “carierei” mele de jurnalist, undeva în primii ani ’90. Nu ştiu cum mă învârtisem să mă fac un fel de corespondent din Bucureşti al unui ziar din Iaşi. Dădeam şi multe dude scoase direct din burtă, pe motiv de “nu se prind moldovenii, sunt prea departe”, dar când era vreun eveniment politic important trebuia să fiu prezent.

Îmi făcusem o acreditare la Parlament şi din când în când bingăneam cu o autorizare de acces în piept pe la Senat, în fostul sediul al CC-PCR. Nu-mi displăcea foarte tare, pentru că aveau un bufet relativ ieftin şi socializam cu diverşi colegi şi mai ales colege de breaslă.

Chef

Într-o seară am aşteptat ca tâmpitul ca un general de la Garda Financiară, Florică îl chema parcă, să arunce în aer Guvernul Văcăroiu cu dezvăluiri năucitoare scoase pe goarnă în faţa aleşilor neamului. Am stat ore în şir ca tembelul, ăia de la Iaşi mă presau să le dau mai repede corespondenţa, să închidă ediţia (ţin minte că mă dotaseră cu un instrument care bipăia, numit pager). Până la urmă, “bomba” s-a dovedit o cacealma, generalul fiind agramat, incoerent şi nereuşind să scoată nimic inteligibil din el. Înjuram de mama focului că am pierdut timpul, dar am scris o ştire pe care am trimis-o prin fax în Moldova. Când să plec, destul de cătrănit, Graţi, o colegă de la un cotidian din Bucureşti, m-a anunţat că e ziua ei şi dă ceva de băut la ea acasă, lângă Piaţa Galaţi, câtorva ziarişti cu care se înţelege bine şi câtorva amici.

Graţi locuia în subsolul igrasios al unui bloc vechi, închiriase două boxe de pivniţă. Nu ştiu cum au încăput atâţia oameni acolo, fiindcă pe lângă ăia cu care venisem de la Senat s-au mai materializat şi colegi de facultate şi vecini ai fetei, eram vreo douăzeci şi ceva de bucăţi cu totul. Gazda a scos pe interval două damigene cu ţuică şi vreo trei canistre de plastic cu vin prost