MIHĂIEŞ: "Aş da orice să-i văd mărşăluind măcar o dată împotriva «complexului militarindustrial » al fostei Uniuni Sovietice."

Rezultatul? Mi s-a clătinat serios convingerea că inşii pe care Traian Băsescu îi numea „tonomate“ lucrează la comandă. Or exista, nu zic, şi mercenari fără scrupule, mardeiaşi gata să te pleznească peste scăfârlie, năimiţi antrenaţi să te scuipe direct prin tubul catodic. Dar majoritatea nu sunt aşa. Majoritatea sunt, pur şi simplu, tembeli. Senzaţionalismul de două parale, transformarea ţânţarului în armăsar, escamotarea problemelor reale au dus la starea de balamuc vesel pe care ţi-o dau televiziunile şi ziarele din România. Preşedintele a fost generos: le-a acordat beneficiul opţiunii, când de fapt ei au doar lesa propriei incompetenţe şi-a cinismului carnasier. Dacă n-au de călcat ceva în picioare, de pălmuit ori măcar de agresat verbal, parcă n-ar fi în propria piele. Între ce vedem în presă şi pe stadioane nu e decât diferenţa că, deocamdată, unii îţi toarnă în cap cerneală, ceilalţi te cotonogesc cu bricheta. Ţâfna bucureşteană şi „miştoul de Capitală“ erau privite, până pe la începutul anilor ’90, cu un amestec de îngăduinţă şi admiraţie. Între timp, prin televiziuni, modelul miticismului gureş, agresiv şi ineficace s-a generalizat. Acum, în orice cotlon al ţării se ştie că important nu e să faci: important e să dai din fleancă, să-ţi spurci adversarul, să-i pui gheara în gât şi să păşeşti peste cadavre.

În România acestui moment, regula e să mori de grija altuia şi să-ţi spargi propriile geamuri. S-au scurs doar câteva săptămâni de când isteria Kosovo ne invadase prin televiziuni, radio şi ziare, de-ai fi zis că trupele de la Priştina se aflau deja la porţile Bucureştiului, gata să ne „enclavizeze“ şi pe noi. Suntem partizani ai unirii şi unităţii când e vorba de alţii, dar ni se rupe-n paişpe de istoria noas