Imaginaţi-vă că aveţi 17 ani. N-aveţi nici o grijă, lumea vă stă la picioare şi viaţa vi se oferă cu generozitate. Aţi vrea să ieşiţi în pauză să râdeţi cu ceilalţi colegi, dar astăzi nu vă simţiţi prea bine. Vă gândiţi că e o toană de-a trupului, dar răul fizic persistă. A doua zi, la un control, medicul vă arată analizele şi pune diagnosticul fatal: LEUCEMIE!
O zi de octombrie 2006 ca oricare alta. Peste două luni, Ionuţ împlineşte 17 ani. Dar astăzi se simte dintr-odată obosit şi pleacă de la şcoală. Acasă, se închide în cameră şi nu vorbeşte cu nimeni. Mama nu l-a văzut niciodată atât de trist. Îşi face griji, căci băiatul ei e vesel din fire şi îi spune tot. Acum nu scoate o vorbă. Nici cu o lună înainte, când le-a ars casa, nu l-a văzut aşa. Nici prin gând nu-i trece că ziua de mâine le va sfâşia sufletul.
Zilele lui sunt numărate„Când am mers să facem analizele, la prima oră, domnul doctor mi-a spus că n-a avut niciodată un pacient cu atât de multe leucocite. «Stai lângă el, că nu va dura mult!», mi-a zis atunci. A căzut cerul pe mine. Cum să-l privesc în ochi şi să-i spun ce are? Cum să-i explic singurului meu copil că viaţa lui atârnă de un fir de aţă şi eu n-am nici o putere să-l vindec?“, povesteşte Anişoara Săndoi despre ziua fatală. „Am început imediat tratamentul şi l-am continuat până în februarie 2007, când... am făcut o mare prostie. Am întrerupt citostaticele şi am plecat la Belgrad, pentru un tratament naturist. Ionuţ tot zicea că nu mai suportă şedinţele de chimioterapie. N-am ştiut ce să fac, ce să mai încerc să-i fie bine. Iniţial, s-a simţit o ameliorare, iar analizele lunare pe care le făceam după ce ne-am întors în ţară ieşeau bine de fiecare dată. Dar domnul doctor Mihail Badea m-a avertizat: «Staţi pe naturiste, cheltuiţi-vă banii, dar vă spun că într-un an va recidiva»“. Şi în decembrie, la 12 luni de la declanşare, chiar după
