Astăzi se împlinesc 75 de ani de la naşterea - poate, a celui mai valoros poet român al secolului XX - Nichita Stănescu. Poate, ca nimeni altul, marele poet şi-a însuşit învăţătura de căpătâi a actului de creaţie. Aidoma lui Eminescu în cadrul romantismului european, poate mai tranşat chiar, Nichita Stănescu nu seamănă cu nimeni, aprecia criticul literar Alexandru Condeescu. Într-adevăr, Nichita a trecut dincolo de generaţia sa, decantarea până la esenţa liricului plasându-l într-o poetică ascendenţă nobilă, însă este imposibil de imaginat cine, când şi cum ar scrie o hermeneutică a operei marelui dispărut. Nichita a trăit şi a intuit necesităţile momentului său, a înţeles că arta nu poate supravieţui dacă nu slujeşte adevărurile lăuntrice. Cât a trăit, poetul a fost obsedat de posibilitatea de a-şi lămuri sieşi gândurile în cuvinte, de a-şi stabili raporturile cu predecesorii, contemporanii sau succesorii şi de a-i convinge de sinceritatea rostirilor sale. Regretatul lingvist şi critic literar, George Pruteanu, nota în Convorbiri literare că, probabil, nu toţi cititorii revistei ştiu că, în ultimii aproximativ 15 ani de viaţă, poetul Nichita Stănescu nu îşi mai scria decât rareori poeziile, ci le dicta prietenilor, „secretari“, aflaţi mereu în preajma sa. Apoi, constata: „Poezia sa este, ca atare, compusă nu din «vizual», ci - integral - în cap, în gând. Este exact ca partidele pe care unii şahişti le joacă l’aveugle, fără să privească tabla. Nichita face deci o poezie imediată. Poemul său caută o ureche, nu o foaie. Nu este însă, din această cauză (cum s-ar putea crede), o poezie de factură orală, ci, dimpotrivă, abia este mai accentuat elaborată, abstractă, cerebrală, «artificială», fiind în fond (şi în formă) născută, cu arme şi armură cu tot, ca Athena din capul lui Zeus. Nichita Stănescu a obţinut de mai multe ori Premiul Uniunii Scriitorilor, apoi Premiul Acad